luni, 20 decembrie 2010

La Alimentară

E seară şi mi-s obosit. Îmi dau seama că nu mai am pâine acasă şi nu vreau să mă prindă foamea nepregătit şi fără arme. Opresc maşina la o alimentară de prost gust, de genul apleacă capul să nu te loveşti. Amplasată undeva în pivniţa unei case vechi, mai degrabă inspiră o atmosferă de bordel decât de prăvălie.

Intru, iau un coş, că au şi coşuri, rostesc "bună seara" şi caut din ochi colţul de pâine. Nu-l văd, aşa că întreb cu smerenie cam pe unde ar avea pâine. Mustăciosul de după tejghea se uită la mine, mă măsoară din cap până în picioare şi rosteşte sec "Avem pâine acolo, dar nu mai e aşa de multă". Mă duc spre locul indicat, aşteptându-mă să văd o pâine sau două pe raft şi când colo...minune! Două rafturi doldora de pâine se iveau în faţa mea. Bun. Deci aşa. "...nu mai aşa de multă" ce înseamnă? Că mă vede comerciantu' şi se sperie că nu are marfă?! Asta e reacţia când intru într-un magazin? O sa ajung când merg în Metro sau alte magazine de en-gros, să sune furnizorii să le aducă material de băgat la maţ că am venit eu să fac cumpărături. 

Nu ştiu ce a vrut să însemne replica asta dată în miez de seară, dar nu e bună deloc. Chiar deloc!

Mă duc să mă culc şi sper că stăpânul viselor să nu se uite la mine să zică "Avem vise...dar nu aşa de multe".

Somn uşor!

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Valhalla culinară

Cine nu ştie ce e Valhalla să ridice mâna. Pentru cei ruşinoşi să recunoască că nu ştiu şi nu au ridicat mâna, săriţi pe mouse şi îndreptaţi-vă spre Wikipedia land. Acolo veţi găsi ceva de aflat despre Valhalla.

De câte ori aud sau mă îndrept spre restaurantul Valahia, mi-l imaginez ca pe un paradis unde se adună toţi războinicii culinari. Restaurantul este una dintre cetăţile gurmande care au rezistat în timp, fiind printre primele locuri mai selecte de a îngurgitate bucate alese din Timişoara. Recunosc că nu am fost de multe ori, dar de fiecare dată am fost plăcut impresionat.

Valahia se află pe bulevardul Liviu Rebreanu nr. 52 din Timişoara. Este uşor de găsit fiindcă amplasamentul este pe una dintre marile bulevarde ale Timişoarei şi nici nu e chiar o colibă să nu o vezi. Dimpotrivă. Ca să nu mai zicem de parcarea generoasă care ne scuteşte de stress-ul de a găsi un loc decent şi cât de cât sigur unde să-ţi laşi maşina.

Locul era cam gol când am ajuns pe la orele prânzului, dovada vie a faptului că lumea se orientează pe alt tip de localuri la acea oră sau preferă să mănânce la birou. Poate şi din cauza faptului că nu oferă meniul zilei, care a ajuns o practică tot mai comună şi la noi pe meleaguri. Cred că din cauza asta era cam friguţ pe acolo. Când sunt puţine suflete la masă, nu ai de unde strânge căldură. Mai ales dacă nu e pornită centrala...nu cea telefonică.

Mâncărurile felurite din meniu te îmbie în fel şi chip. De la tradiţionalii cartofi până la savuroasele combinaţii de carne cu fructe, aşa cum nu plac nouă bănăţenilor. Peştele, la loc de cinste, fie întreg cu oase...pentru cunoscători şi anorexici, fie sub formă de file...aşa cum ne plac nouă gurmanzilor, ca să-l putem degusta fără întrerupere.


Decor autentic românesc cu laviţe şi obiecte de artizanat. Aş încerca să fierb o ţuică în bolul ăla dar mi-e frică să nu ia gustul vopselei. 


 Ciorbă de fasole în pâine. O alternativă perfectă a veselei când ai copii sau suferi de boala Parkinson.


Fasole bătută cu chifteluţe îmbrăcate în susan. Nu ştiu dacă fasolea e bătută împreună cu chitelele dar dă bine acolo.  

Salată de crudităţi cu lămâie on top. La cât de greu cade o astfel de salată...se pretează o lămâie.


Coaste şi piept de porc cu cartofi prăjiţi şi varză călită. Nu sunt amator de grăsime, contrar a ceea ce aţi putea crede, dar am zis să le încerc, mai ales că totul era la incredibilul preţ de 14,99. Parcă le-aş face reclamă, cum ar zice unii.


Cartofi prăjiţi aurii însoţiţi de orezul de un alb sclipitor.


Tăiţei cu nucă şi miere, aparent haotici în farfurie, dar priviţi de sus parcă sunt desenaţi.  


Dacă tot vin sărbătorile, merele coapte cu nucă te ajută să pătrunzi în atmosfera magică a Crăciunului.

Am plecat satisfăcuţi şi sătui. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult: loc de parcare, mâncare bună, autentică, atmosferă plăcută şi ospătari glumeţi. Nici foarte glumeţi că atunci ar fi sărit calul. Dar nici să fie ca lămâia. Repet...ce să-ţi doreşti mai mult?! Poate o mulatră! Da dragă vin acum să şterg praful...imediat iubire.

Îmi dau seama că ar merge bine aici un citat al Juliei Child:

"You don't have to cook fancy or complicated masterpieces - just good food from fresh ingredients."

marți, 23 noiembrie 2010

La o cărămidă de bere

Se ştie că mâncarea în pub-uri excelează de obicei şi nimic nu poate fi un însoţitor mai bun al berii decât o masă copioasă. Din câte ştiu, o bere face cât două şniţele sau cât un pui. Vorbesc în calorii acum. Dar când bei simţi doar gustul berii şi nici urmă de cărnuri, aşa că trebuie să şi deguşti câte ceva. Când s-au deschis pub-urile pentru prima oară la noi în oraş, sau în toată ţara (dar nu şi pe sate), am fost convinşi că acolo se poate bea numai. Nu eram încă nişte clienţi educaţi pentru lumea acestor crâşme. Aveam impresia că mergem doar să bem şi să jucăm darts. Timpul a trecut, iar proprietarii acestora ne-au învăţat încet ce înseamnă de fapt conceptul de pub. Un loc generos, care abundă de felurite tipuri de bere, dar şi de tot soiul de mâncăruri, unde te poţi întâlni cu prietenii dar şi cu viitorii parteneri de afaceri. Se ştie că o afacere se încheie mai bine cu stomacul plin şi într-o atmosferă relaxată. Şi cu armele la intrare.

Un astfel de loc generos este şi Beer & Bricks din Piaţa Unirii, Timişoara. Am găsit foarte puţine informaţii legate de atmosfera şi meniul de acolo, aşa că m-am decis să rezerv o masă pentru seara de sâmbătă. Cum sărbătoream un eveniment, nu avea să se lase doar cu băutură, ci am orchestrat şi meniurile şi ordinea apariţiei lor. Am avut norocul, sau poate acolo e o chestie obişnuită, să dau de o persoană foarte amabilă care ne-a ajutat în stabilirea porţiilor şi alegerea meniului. Chiar foarte drăguţă, aş putea spune. Atât de drăguţă că a fost nevoie de prezenţa unui pumnuşor în coaste oferit de doamna Big Ben, care să-mi reamintească să revin pe pământ. Aşteptam seara de sâmbătă cu sufletul la gură. Nu am plătit nici un avans şi nici nu am fost condiţionaţi de consumarea unei anumite sume cum se mai întâmplă prin alte locuri, de care sper sa ajung să vă povestesc.

Beer & Bricks are două baruri, ca să deservească mai bine masa de muşterii setoşi şi pofiticioşi. Un bar este amplasat chiar în faţă iar cel de-al doilea este în partea din spate a pub-ului. Am rezervat vreo trei mese în colţul barului din spate, să fim aproape de sursa fericirii şi să fim mai separaţi de restul populaţiei. Am fost impresionat când am văzut mesele aranjate frumos, cu lumânări pe ele iar farfuriile erau stivuite deja în colţurile meselor. Se simţea că s-au pregătit şi nu au pus doar semnul de „Rezervat” pe masă. Aperitivele au ajuns pe la al doilea rând de bere, când am dat semnalul de începere a atacului. Ne-am desfătat cu pâine prăjită, untură, murături şi ceapă. Un astfel de platou costă doar 8 lei, dar vorba reclamei...este nepreţuit! Au urmat celebrii cârnaţi prăjiţi care protejau armata de cartofi prăjiţi. Cârnaţii se pot lua la metru sau la jumătate de metru şi costă 36 de lei platoul, respectiv 25 de lei. Ca să dăm un rafinament mesei, am comandat platouri cu cinci feluri de brânzeturi la preţul de 18 lei/platou. Nu ştiu de unde aduc cârnaţii dar au fost de mare excepţie. Ce m-a încântat în mod deosebit pe lângă gust a fost maţul natural în care erau înveliţi, şi nu plasticăraie de tot felul. Ştiu că sună ciudat "maţ" dar nu pot ocoli termenul. Neapărat trebuie să aflu sursa cârnaţilor. A ajuns deja pe primele locuri pe lista de priorităţi. Care credeţi-mă, nu e mică deloc! Mă refer la listă, obsedaţilor.

Despre băuturi, numai de bine pot zice. Băuturi la draft, la 1 litru sau la sticlă, de care îţi pofteşte inima sau stomacul. Preţurile decente, variind de la 6-7 lei un draft, continuând cu 14 lei la halba de 1 litru până pe la sau trecând de 10 când vine vorba de rafinatele sau nerafinatele germane. Atât de bine ne-am înţeles cu mobilierul pub-ului încât am ajuns să facem poze ba cu maşina de cusut Singer sau cu antica casă de marcat. Aşa e când îmbătrânim, tindem să se ne apropiem de lucruri mai bătrâne să părem noi mai tineri.

Partea cea mai bună dintre toate este că nu are oră de închidere...ci „doar” până la ultimul client. Noi am luat de sfântă această regulă şi nu s-a supărat nimeni. Dimpotrivă...chiar au dansat cu noi.

Sfatul meu este să mergeţi cu încredere, să beţi cu încredere şi să mâncaţi din toată inima...sau cu tot stomacul. Cheers mates!







“Berea este dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi de-asta vrea sa fim fericiţi!”
Benjamin Franklin

duminică, 21 noiembrie 2010

Atelierul de cozonaci: Making of

Ama şi Camelia s-au decis să ne deschidă poarta spre tainele frământării şi coacerii cozonacilor prin intermediul unui nou atelier culinar, Atelierul de Cozonaci. Poarta deschisă aparţine fabricii Prospero, un nume care deja s-a impus pe piaţa panificaţiei şi a produselor de cofetărie şi patiserie. Invitaţia de pătrunde secretele coacerii unui cozonac nu putea veni într-o perioadă mai potrivită, în special că se apropie Crăciunul şi poate le mai putem ajuta pe mămicile şi bunicile noastre.

Numărul de participanţi a depăşit cele mai optimiste aşteptări şi s-au format două grupe de la ore diferite, de la 10.00 dimineaţa şi de la ora 13.00. Programul a fost după cum urmează: un mic tur al fabricii Prospero, lecţia de preparat cozonaci şi degustarea de produse de patiserie îmbinată cu deliciile artizanale ale Cameliei.

Am început prin a da o tură fabricii, nu înainte de a ne pune şorţurile şi şepcuţele oferite de Boromir, care ne-au pus făina la dispoziţie pentru prepararea aluatului de cozonac. Odată intrat în laboratoarele de preparare m-am simţit ca un copil în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Am plutit parcă pe lângă savarinele pufoase, am zăbovit pe lângă torturile care se decorau şi de-abia ne-am despărţit de fursecurile care ne zâmbeau şmechereşte. Ne-am oprit în sala de frământare şi de coacere unde ni s-au explicat utilajele folosite. Am trecut şi pe la silozurile de făină şi la recipientele de fabricat maiaua. Maiaua este o compoziţie din drojdie, făină şi apă care se introduce în aluatul pâinii.

Lecţia de preparat cozonacii a început cu prezentarea reţetei de aluat. Am ascultat atenţi cu sucitoarele în mână, pregătiţi să ne duelăm cu aluatul pregătit pentru fiecare dintre noi. După prezentare, ne-am apucat să întindem aluatul şi să punem compoziţia cu nucă în el. Partea cea mai grea pentru noi a fost rularea aluatului, fapt confirmat şi de oftatul celor din jur, dar am fost ajutaţi de doamnele pricepute de acolo şi astfel că ne-am văzut cu cozonacii în tavă.

Pe durata coacerii acestora, am fost invitaţi la o degustare de produse de patiserie şi panificaţie. După cum se ştie, pentru mâncare trebuie să munceşti iar Camelia ne-a pus la treabă în tot acest timp. Am învăţat să facem îngeraşi din hârtie pentru Crăciun. Ne-am pus îndemânarea la bătaie şi până la urmă ne-am trezit toţi cu câte un îngeraş care să vegheze asupra noastră. Unii mai reuşiţi, alţii mai puţin reuşiţi. Mă refer la îngeraşi.

La final, cozonacii ne aşteptau fierbinţi să-i revendicăm. Ştiam care sunt ai fiecăruia fiindcă în momentul în care i-am aşezat în tavă, am primit fiecare nişte hârtiuţe de copt cu numele noastre scrise. Am plecat veseli de acolo, fiecare cu cozonacul în braţe. Nu ai fi zis că e o fabrică de panificaţie ci o maternitate, cât de gingaş ţineam cozonacii la piept. Am pus pasiune şi am fost răsplătiţi cu rodul acesteia. După cum zice Hegel:

„Nici un lucru important nu a fost vreodată realizat fără pasiune.”





vineri, 19 noiembrie 2010

Beijing sau nu bei jing

Restaurantele chinezeşti au cunoscut un mare succes pe meleagurile noastre în ultimii ani. În mare parte datorită preţurilor decente şi a exotismului pe care îl oferă. Ne-am cam săturat de micii mâncaţi pe faţă de masă de linoleum sau de clasicul piure de cartofi cu ceafă. Nu ca aş avea ceva împotriva lor. Doamne fereşte. Dar ca şi într-o relaţie de amor, şi în relaţia culinară intervine monotonia şi e bine să mai schimbăm ceva.

Pe la începuturile lor, restaurantele chinezeşti erau privite ca locaţii high-class. Acum poate că aşa le priveam eu. Nu aveam venituri sa-mi permită o masă pe acolo. În plus, te speriau maşinile parcate în faţa lor. Toate una şi una. Treceam prin faţa lor, când veneam de la serviciu, şi încercam un sentiment de genul fetiţei cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen. Dar vremurile au trecut, iar Big Ben s-a făcut chiar big. Şi a călcat pragul acestor lăcaşe de cult culinar să se închine la dragonii Gong Bao sau Sichuan.

Localul de care vă povestesc azi se cheamă Restaurantul Beijing din Timisoara. Adică nu se cheamă, că doar nu se strigă pe el însuşi, ci este botezat. Un nume foarte inspirat, care nu mai lasă loc de dubii. Alte restaurante au nume gen: Marele Zid, Marele Chinezesc, Song Du, Intergalacticul Zid, etc. Beijing mi se pare concis şi la obiect. Ce să o mai ardem atât.

Amplasarea nu este una dintre cele mai fericite. Se putea şi mai bine. Ca să ajungi pe strada Romulus (colţ cu str. Giurgiu) trebuie să ai ceva cunoştinţe de străzi cu sensuri unice prin acea zonă sau să primeşti un newsletter de la Drumuri şi Poduri despre evoluţia lucrărilor de "amenajare". Partea bună e că au şi comenzi la domiciliu, nu tarifează transportul şi cutiile în care aduc mâncarea şi poţi plăti şi cu bonuri de masă.

Dar ajunge cu logistica şi amplasarea. Să ne ocupăm de ce ştim noi mai bine, de mâncare şi atmosferă. Ajungem vreo cinci suflete pe la orele amiezii să călcăm pragul localului. Afară...călduţ. Înăuntru...friguţ. Nu ne mai venea sa ne scoatem hainele să ne aşezăm. Dacă ne trage frigu la popou şi răcim. Ne codim noi, întrebăm mai în glumă dacă sunt în regulă cu facturile de căldură. Ni se explică că au ceva probleme. Nu am mai intrat în detalii. Nu ar fi stricat să ne lase să scoatem masa în stradă, era mai cald şi aveam parte de mai multă lumină. Ah da, era şi întuneric de era să-mi sparg genunchiul într-un scaun. Vin meniurile şi ne apucăm să le cercetăm cum cerceta Cousteau fundul oceanului...bâjbâind. Iau două lumânări de la mesele vecine şi le aprind, să fie întru veşnica pomenire a animăluţelor pe care le vom mânca şi pentru a citi mai bine. Parcă începea să fie o atmosferă mai veselă. Dar totuşi lipsea ceva. Muzichia ţinezească. Ţin ţin! Scot arma mortală celulară şi găsesc nişte muzică clasică ţinezească. Acum că am rezolvat cu atmosfera, aşteptăm mâncarea.

Am primit nişte pui Gong Bao delicios cu orez simplu. Sosul îmbina o mulţime de miresme, iar gustul a fost foarte echilibrat. Un pic dulceag ca să atenueze din iuţeala aredeiului. Orezul l-am comandat simplu, dar l-am tunat cu un pic de piper şi sos de soia, cât să-i dau o sclipire de mireasmă. Orezul în sine e destul de fad şi e bine să apelăm la astfel de artificii. A mai urmat un pui "si chan"...aşa scrie în meniu. Puiul "si chan" este în varianta cu sos şi fără sos. "Aşa fac ei" ne zise misterios tanti de ne lua comanda. Ei....care ei? Mă simţeam ca în Independence Day sau Signs. Celebrele spaghete prăjite au încununat festinul. Cât despre prezentarea mâncării, mi-a lăsat impresia de cantină obişnuită. Aşezată direct cu polonicul! Facem mâncarea, o turnăm în farfurie şi o servim. Ca impresie artistică, jalnic.

În concluzie, preţuri accesibile, mai mici decât la concurenţă şi mâncare gustoasă. Pentru atmosferă, sunaţi înainte ca sa fiţi siguri să e pornită căldură şi că au baterii în radio.

Calvin Trillin a spus despre mâncarea chinezească şi înclin să-i dau dreptate:

"When it comes to Chinese food I have always operated under the policy that the less known about the preparation the better."



marți, 9 noiembrie 2010

biDei

Sună ciudat ca pe un blog care se ocupă de gurmănzării şi cuizine să avem un astfel de titlu. Dar e românizarea cuvântului englezesc bDay, care la rândul lui se vrea prescurtarea de la birthday. Şi dacă tot am lămurit aspectul etimologic, lămurim si cealaltă nedumerire "De ce scriem de o zi de naştere?". Răspuns "De ziua lui Big Ben". Doar e patronul iubit al acestei cetăţi mediatice culinare. La fel cum mai nou Caţavencu nu mai scrie urât de Vântu, urmăm exemplu şi aici şi ne proslăvim leader-ul. Ce-mi place a scrie de parcă am colectivul meu.

Am decis ca această zi de naştere să stea sub semnul bio-ului. Nu asociaţi termenul bio neapărat cu mâncatul sănătos. A mânca bio înseamnă a degusta delicatese făcute de mâna ta cu ingrediente din gospodăria proprie, cu îngrăsăminte naturale. Chiar foarte naturale.

M-am trezit dis-de-dimineaţă cu un sentiment de împlinire spirituală. Coşuleţele de rafie stăteau pregătite, burduşite de tot felul de nestemate culinare. Tăviţele se bucurau de ruladele care se lăfăiau în toată splendoarea lor pe toată suprafaţa acestora. Mă îngrozea gândul că trebuie să le transport în deplină siguranţă până în birou. Şi nu că le scap, ci că le îngurgitez.

Ajung în parcarea firmei. Deschid portiera, scot rucsacu, închid portiera, deschid portbagajul, scot lădiţa, scot plasa, scot coşuleţu, închid portbagaju, scap rucsacu, iau plasa, iau rucsacu, iau lădiţa, scap plasa. Venele de la gât începeau să pulseze periculos. Mi-am dat seama că trebuie să fac două drumuri, spre disperarea mea. Până la urmă au ajuns toate cu bine în birou. Si eu la fel.

Am început să le despachetez pe rând. Ruladele, cu branză şi cu ciuperci şi carne, stăteau cuminţi să fie aduse la lumină. Ecleruţele cu pastă de carne şi pastă de caşcaval săreau una peste alta să ajungă în faţă. În cele cu carne scăpasem ceva mai mult alcool. Cu puţin efort, dacă le storceai scoteai de un shot zdravăn. Pentru tortillas am avut o spumă de vinete cu dovlecel, că nu o pot numi salată la cum arăta. Iniţial s-a vrut guacamole, dar fără avocado cred că mai greu reuşeşti. Când ajungi la o vârstă, lista de cumpărături devine o necesitate. Iubitorii de dulce au degustat faimoasele brownies, delicatele fursecuri şi crocantele napolitane de casă din foi de napolitane şi griliaş (cremă de unt în care se pun nuci caramelizate şi măcinate). Din meniu au făcut parte şi alimente non-bio, cum ar fi tortillas, junk juice (Coca-Cola, Pepsi) şi şerveţelele.






Seara, m-am retras cuminte lângă două beri spumoase în compania celor dragi. Am povestit încet şi multe, fiind cuprinşi de liniştea care se lăsa peste casă. Trebuia să mă odihnesc pentru ziua ce urma.

Fiindcă tot e vorba de mâncare şi de vârstă, celebrul comedian Bob Hope a concluzionat bine când a spus:

Middle age is when your age starts to show around your middle.  
Bob Hope

luni, 1 noiembrie 2010

Atelierul de pizza: Making of

În regia talentatelor Ama şi Camelia şi urmând cu stricteţe scenariul bine gătit al lui Cosmin Tehei, filmul Atelierul de Pizza, o parte a seriei „Atelierelor” ne-a încântat duminică după-masă din punct de vedere culinar.

Scenele s-au desfăşurat pe platourile de filmare ale pizzeriei La Maria, de pe strada Miron Costin nr. 11 din Timişoara. Participanţii la acest eveniment gastronomic au fost pe rând şi spectatori şi ascultători atenţi, iar apoi au trecut la rolurile de actori principali.

Am fost introduşi într-o scurtă istoriei a pizzei, explicându-ni-se tipurile de pizza şi diferenţele dintre un aluat de pizza şi alte aluaturi sau dintre abundenţa ingredientelor de la o ţară la alta. Noi fiind un popor bogat şi prosper tindem să punem multe ingrediente. Italienii, sărăcuţii de ei, mai finuţ mai răruţ. După aceea, am fost încântaţi de trei feluri de pizza care s-au aliniat în faţa noastră după cum urmează: pizza Margherita (sos de roşii şi mozarella), Pizza lu’ Şefu (sos de roşii, mozzarella, speck, carciofi, zucchini, ou, parmezan, usturoi) şi pizza Ţărănească (sos de roşii, mozzarella, salam, costiţă, ceapă, telemea, roşii). Am tăbărât cu toţii pe bietele platouri, de nu mai conta că sunt calde sau că la unii nu ne plac eu ştiu ce vegetale sau cărnuri. Aşa de bune erau!

Conform zicalei „Cu burta plină se merge la cumpărături”, sau în cazul nostru la făcut de pizza, a urmat şi proba practică unde fiecare dintre participanţi a trecut la acţiune. Printre care şi subsemnatul. Urmând prea îndeaproape instrucţiunile sensei-ului culinar, mi-am înfipt degetele fine atât de spornic că am reuşit să găuresc aluatul. Numai eu ştiu cum, că cică nimeni nu reuşise performanţa asta. Şi când am zis eu că sunt unic...

Ca să nu ne plictisim până să ne vină rândul la fiecare, am avut parte şi de lucru manual. Am învăţat să facem căciuliţe decorative de lână. Materialele şi instrucţiunile ne-au fost puse la dispoziţie de către Camelia iar talentul…fiecare cum a ştiut. Bine că au ieşit căciuliţe la toată lumea şi nu alte obiecte.

Despre pizza care se face acolo am doar cuvinte de laudă, aluatul este crocant şi copt bine pe interior. Exact cum trebuie. Ingredientele sunt proaspete şi foarte bine combinate, astfel că îi dă o aromă nemaipomenită.

La plecare, când m-am pus în maşină eram atât de obosit că nu ştiam de ce simt o căldură în poală. M-am uitat cu mirare în jos...era cutia de pizza. Mi-a venit în minte un citat de-al lui Kevin James, un actor care mă amuză copios: „Nu există sentiment mai plăcut pe lumea asta decât o cutie caldă de pizza în poalele tale.”











miercuri, 27 octombrie 2010

Să fredonăm pe ritm de cafea

Piaţa Operei din Timişoara devine un complex de arome şi de localuri de bun gust, unde ne putem petrece din puţinul timp liber care ne rămâne la sfârşitul zilei sau în weekend, printre bucăţile de somn şi sesiunile de clubbing şi de aspirat.

Cafeneaua Segafredo din Timişoara este prima franciză a lanţului italian de cafenele Segafredo Zanetti Espresso din România şi a fost inaugurată la 6 iunie 2008. Ne face o deosebită plăcere să vedem Timişoara trecută pe panoul care face parte din brand-ul Segafredo printre multe oraşe celebre.

Atmosfera m-a impresionat plăcut. Combinaţia de roşu cu alb, aparent stridentă aş putea zice, îţi oferă o stare de dinamism şi optimism îmbinată cu calmul necesar savurării unei cafele de bună calitate. Localul este structurat pe două etaje, cel de sus oferind o privelişte mai bună a ceea ce consumă clienţii de jos. Oferta de băuturi pe bază de cafea este generoasă, aşa cum îi stă bine unei mărci de renume. Nici cu ciocolata nu stăm rău din câte am văzut. Că de sandwich-uri, numai de bine. Pâinici crocante în exterior, pufoase pe dinăuntru şi care ascund mici comori culinare.

Personalul mi s-a părut serviabil şi doldora de cunoştinţe în ale meniului. Exceptând faptul că nu sunt atenţi la mesele pe care le au în grijă, şi ne tot trezim că facem cu mâna la tot felul de necunoscuţi. Deci un pic de atenţie mai multă nu ar strica.

Un aspect care m-a deranjat a fost nedivizarea spaţiului între fumători şi nefumători. Şi vorbesc acum în calitate de fumător. Lipsa unor condiţii de aerisire decente s-a făcut simţită şi simţeam nevoia să ies la o gură de aer curat. Şi noi fumătorii suntem oameni. Se poate să fi fost partea de sus destinată nefumătorilor, dar atunci chiar că dau cu băţul în baltă. Lăsaţi-ne pe noi fumătorii sus şi lăsaţi bieţii nefumători să zburde la parter.

În 1674 s-a scris Petiţia femeilor împotriva cafelei. Surprind faptul că acele femei, semnatare ale petiţiei, au fost complet ignorate de bărbaţi care nu găseau altă scuză să plece de acasă decât că se duc la o cafea. Doar aşa îmi pot explica aceste vorbe cutremurătoare: „Cafeaua face bărbaţii să-şi piardă timpul, să-şi ardă buzele şi să-şi cheltuie banii. Toate pentru o mică, nesuferită, neagră, amară, mirositoare, greţoasă apă tulbure”.

Voi încheia cu un citat de-al meu pe care îmi place să-l zic tuturor: „Îmi place cafeaua să fie de culoarea abanosului, dulce ca mierea şi caldă ca vara…aşa cum îi stă bine unei femei”.




marți, 26 octombrie 2010

Atelier de pizza

Lume, lume, s-a dat drumul la pizza! Meşteri mari, calfe şi zidari culinari, să ne adunăm de-ndată să facem o pizza pe vatră.



Gazdele noastră binevoitoare, Camelia şi Ama ne vor întâmpina cu drag la pizzeria La Maria de pe strada Miron Costin nr. 11 din Timişoara. Vom învăţa cum se coace o pizza de la un pizzaiolo (adică un pizzer cu o experienţă bogată dobândită în frumoasa Italia).

Ne vom juca cu ingredientele şi vom vedea cu ochii noştri de pofticioşi secretele manufacturării unei pizza de calitate. Vom pleca cu burta plină, căci nu ne lasă gazdele de izbelişte şi ne tentează cu un „all you can eat” de toată splendoarea.
Mai multe detalii puteţi găsi la Ama si la Camelia pe blog.

luni, 11 octombrie 2010

Casa Dolorosa

Există momente în care ai vrea să fugi şi să nu te mai uiţi înapoi. Există momente în care te întrebi cine sunt bucătarii din spatele meniurilor sau chiar dacă sunt bucătari acei oameni. E bine să ai cât mai puţine astfel de momente, în special într-o zi de luni.

Destinul a vrut să-mi îndrept paşii mari spre Casa de la Rosa cunoscută de acum încolo şi sub numele de Casa Dolorosa, Casa Durerii, House of Pain, 痛みの家 şi aşa mai departe. Al naibii destin, cum ştie el să-ţi strice ziua. După experienţa cu nea Mărin, unde totul e atât de bun, mă gândeam că nu poate fi de rău şi la o pensiune unde sarcina lor este să facă omul să se simtă bine.

Zis si făcut. Bucuros nevoie mare că mai descopăr un local să-l recomand, intrăm făr' d-ezitare să înfulecăm bucata cea mai mare. Trag localu-n poză, minundu-mă de mobilierul rustic care ne întâmpină. Mă uit în jurul nostru, doar noi şi aerul. Nimeni la celelalte mese. V-am mai povestit eu cum stă treaba când doar tu eşti la masă într-un local la ora prânzului. Nu e de bun augur. E ca şi cum ar trece o mâţă neagră prin faţa ta când te strecori sub o scară uitându-te peste umăr într-o zi de vineri 13. Adică...de vis. Ştii că te vei bucura doar tu de bucatele talentatului bucătar.

Răsfoim de zor paginile lucioase ale meniului, oprindu-ne fiecare la câte o ciorbă iar unii şi la felul doi. Nu am fost deloc apărat de steaua mea norocoasă fiindcă ciorba de burtă a fost groaznică. Şi nu cred că-i bucătarul de vină, din simplul motiv că de fapt la Casa de la Rosa nu cred să existe bucătar. Doar aşa îmi pot explica de ce semăna izbitor de mult gustul cu cel al ciorbei de burtă din conserva celor de la Scandia. Într-adevăr, am trăit şi experienţa acelor conserve. În afară de gust, mi se pare plauzibilă explicaţia din varii motive: a) localul nu debordează de clienţi; b) dacă punctul "a" e valabil, de ce să mai faci în fiecare zi o ciorbă de burtă; c) dacă ambele puncte anterioare sunt adevărate, de ce să nu avem vreo trei cutii de ciorbă pentru vreun flamand sau doi, le dregem cu un pic de ou şi le servim calde. Mai cerem pentru două linguriţe de smântănă 2,5 lei şi 1,5 lei pe un ardei iute, care de fapt putea sa-l mănânce şi un copil că era în siguranţă, şi iaca suntem un local cu pretenţii.

Dragii mei, nu prin preţ ridicăm steagul unui local. Primul pas este calitatea, după aceea hai şi cu preţul, că nu ne supărăm să dăm un ban dacă merită. Iar cartofii prăjiţi să-i aduci cu sare şi Vegeta fără a fi menţionat de către client, ne duce deja spre nesimţire. Problema este că s-a şi ofticat doamna chelner când i-am spus de cartofi. "Trebuia să specificaţi că vreţi fără sare şi Vegeta" a vărsat scurt replica. "Aşa e reţeta de cartofi prăjiţi". În tot universul culinar, nu am auzit să fie reţete speciale pentru cartofi prăjiţi şi nici vreun ingredient secret. Dacă vrei să-i îmbunătăţeşti, eşti liber. Dar nu îţi vin direct îmbunătăţiţi şi tunaţi decât dacă vrei să ascunzi vreun anume gust de rânced. Sau specifică în meniu "Cartofi prăjiţi bio cu sare şi Vegeta" ca să ştim să nu-i vrem cu condimentele alea. Şi dacă tot ţi se aduc reclamaţii, ciocu' mic şi ne cerem scuze. Că doar bine se zice: "Prostu' până nu-i fudul, parcă nu e prost destul". 

Să aveţi o săptămână de vis...dar fără dolores de burtă!


"I don't like food, I love it. If I don't love it, I don't swallow."

...from the movie Ratatouille

vineri, 8 octombrie 2010

Nea Mărin...miliardarul culinar

Când aud numele de Nea Mărin, fie că e vecinu' de la doi, că e mecanicu' sau că e antrenorul de la echipa de fotbal, îl asociez imediat cu două dintre cele mai bune feluri de mâncare din Timişoara. Incredibila ciorbă de burtă şi magnificul ciolan de porc cu fasole. Şi nu doar că sunt excelente, că poate mai sunt locuri prin oraş unde se mănâncă bine, ci îşi păstrează acelaşi gust de când mănânc acolo. Adică de mulţi mulţi ani. Chiar aşa se şi numeşte La Nea Marin.

La început de tot, de când umblam prin facultăţi, era o bodegă mică încălzită cu sobă iarna şi aerisită de aerul condiţionat de deschiderea uşilor şi a geamurilor. Nu găseai uşor strada şi tot timpul trebuia să mergi cu cineva care a mai fost. Ceva de genul cluburilor de noapte, unde nu ai acces dacă nu cunoşti persoanele potrivite. Eram atunci un neiniţiat în tainele ciorbei de burtă. Mi se părea de neconceput să mănânci burta unui animal. Eh, acum e de neconceput să nu o mănânc. Micul local pe atunci primea cu bucurie tot felul de muşterii, de la avocaţi şi poliţişti până la muncitori. Când intrai acolo era un zumzet continuu şi veselie mare. Toată lumea îmbuca şi se simţea ca acasă. Aşa l-am cunoscut pe Nea Mărin, strecurându-se jovial printre mese şi aruncând o vorbă bună tuturor.

Anii au trecut. Nu am mai fost decât sporadic pe acolo. Se lăsase deja o pauză destul de lungă de când nu mă mai bucurasem de bucatele lui Nea Mărin. Fiind vineri, le-am propus colegilor o masă pe cinste. Aşa ne-am întâlnit iar cu Nea Mărin. De data asta, fiind pe drumul de centură al Timişoarei, strada este asfaltată şi se ajungea mult mai uşor. Sau poate fiindcă deja ştiam drumul. L-am vazut la stradă şi ne-a îmbiat înăuntru. Localul a fost renovat şi s-a mai făcut un etaj. Acum, fostul loc de mâncat este destinat fumătorilor, iar cel de sus celor care au spus nu nicotinei. Dar era rece şi gol. Lumina difuză încerca să creeze un ambient, dar nefiind încălzit, mai mult strica. Parcă nu mai recunoşteam locul. Altădată, armate de cheflii se luptau cu bucatele care veneau în valuri valuri. Acum eram doar noi şi două mese ocupate.

Am comandat celebrele bucate, adică ciorbă de burtă, ciolanul cu fasole şi mai o ciorbă de văcuţă. Eram cu inima strânsă gândindu-mă că poate calitatea mâncării a redus numărul de clienţi. Dar aveam să mă înşel. În scurt timp, au apărut minunăţiile, exact aşa cum le ţineam minte. Ciorbele sunt aduse într-un bol mare de unde te serveşti şi nu e porţie standard ca şi la alte localuri. Şi cam umpli farfuria de vreo trei ori. Despre ciolanul cu fasole, doar cuvinte de laudă. Fiert bine de se desface carnea de pe el, înconjurat de fasolea dulce, te îmbie să te bucuri de el cât mai mult timp. Dacă ştii că vei merge în ziua aia la Nea Mărin, încearcă să nu mănânci nimic de cu seară.

Am plecat toţi cu scobitorile în colţul gurii, rugându-ne să nu punem vreo frână bruscă să ne operăm la măsele. La cât de satisfăcuţi eram, nu mai conta acest lucru minor. Şi totuşi...de ce e gol? Au câştigat atât de mult teren alte localuri în faţa vechilor citadele culinare. Sunt mai tentante ofertele localurilor noi? Rămâne să vedem ce preferăm, noul sau tradiţionalul. Eu zic că este loc pentru toate, dar să le dăm o şansă tuturor.




"Nu există dragoste mai sinceră decât dragostea pentru mâncare"
George Bernard Shaw

joi, 7 octombrie 2010

Mici...doar vara

Ne trezirăm noi din febra muncii că ne trece timpul de alăptat. Că noi, oamenii muncii, suntem ca şi copii. La doişpe fix ne loveşte foamea de ne chirăie maţele a jale. Ne sucim, ne învârtim, ne codim şi tot nu găsim un local potrivit să-i fericim cu prezenţa noastră. Deodată se aude propunerea - la Grădina Bănăţeană. Dacă tot ni-s în Banat şi mai suntem şi bănăţeni - unii - mi se părea alegerea potrivită.

Ne suim noi în coşie, punem discu' cu Petrică Moise şî duşi pe poceacă am fost. Ajiungem şi noi pă colo, legăm caii de gard şî hopa ţupa în crâşmă. Da' cam friguţ înăuntru, bag dă samă că nu au lemne să bage în şpoierţ. Fuje repede tantili şî ne bagă sub nas catastifu cu bucate de-mi venea să-i zâc "Ogoaie-te lady, că nu dau turşii". Pofteam după nişce mici cu muştar şî îmi exprim pofta cu voşie tare. "Mici...doar vara faşiem" zâsă ea. Apăi, am cam rămas siderat, ca să folosesc cuvince dă domn cult. Poace fi că vara se păstrează mai bine carnea sau poace fi să nu supere muşterii cu fumul. Bună politichia micilor la Gradina Bănăţeană.

Îmi venea să mânc o pită cu picmez, că nimic nu mai avea rost pe lumea asta dacă mici...doar vara. Mă pocicnesc la meniul zilei, că dară nu o fi rău. Ai mei comandă o şiorbă dă păsulă cu costiţă şî şiorbă dă găluşce dă carne. Supliment mai avem şî o porţie dă clătice bănăţene. Meniul zilei s-o compus din zupă dă părădaisă, şniţăl cu crumpi pisaţi şî salată dă curechi. Să ne îndulşim avem salată dă fructe. La şiorba dă păsulă am tot căutat păsula, dară era pă meniu numa'. "Tămbălău faşem aişi" zâc în gând. Când colea, domn bucătar încurcase ciorba. Cu iertăciuni şi plecăciuni, aduseră şiorba care trebe.

Mai şedem noi la o givăneală şî iaca hop clăticele. Dară nu şciu ce să zâc, aşa grozăvie nu am văzut. Să te lupţi cu ele nu alta. Strânjie-le, şuşie-le şi transpiră. Tăt omul a învins pân' la urmă. Zâc io hâtru d'acolo: "Vin dăsară cu muierea, să o învăţ să umple fierea". Sare tanti chelneriţa "Nu după orele 4, sara e o bombă calorică". Apăi nu mai înţălăji nimic, mici doar vara şi clătite să nu dea Domnu' să fie sara. Mulţam dă sfat da' io mânc când îmi pică bine.

Apăi ca să trajem o linie, mâncarea o fo' bună şi când om putea om mai mere acolo. Vara la mici şi înaince dă patru să nu simţi clăticele ca bumbii în stomac.








Cine-i bănăţan ca mine
Ştie să trăiască bine
Mâine îi altu c-o uiagă
Şi cu mândra care-i dragă.