miercuri, 27 octombrie 2010

Să fredonăm pe ritm de cafea

Piaţa Operei din Timişoara devine un complex de arome şi de localuri de bun gust, unde ne putem petrece din puţinul timp liber care ne rămâne la sfârşitul zilei sau în weekend, printre bucăţile de somn şi sesiunile de clubbing şi de aspirat.

Cafeneaua Segafredo din Timişoara este prima franciză a lanţului italian de cafenele Segafredo Zanetti Espresso din România şi a fost inaugurată la 6 iunie 2008. Ne face o deosebită plăcere să vedem Timişoara trecută pe panoul care face parte din brand-ul Segafredo printre multe oraşe celebre.

Atmosfera m-a impresionat plăcut. Combinaţia de roşu cu alb, aparent stridentă aş putea zice, îţi oferă o stare de dinamism şi optimism îmbinată cu calmul necesar savurării unei cafele de bună calitate. Localul este structurat pe două etaje, cel de sus oferind o privelişte mai bună a ceea ce consumă clienţii de jos. Oferta de băuturi pe bază de cafea este generoasă, aşa cum îi stă bine unei mărci de renume. Nici cu ciocolata nu stăm rău din câte am văzut. Că de sandwich-uri, numai de bine. Pâinici crocante în exterior, pufoase pe dinăuntru şi care ascund mici comori culinare.

Personalul mi s-a părut serviabil şi doldora de cunoştinţe în ale meniului. Exceptând faptul că nu sunt atenţi la mesele pe care le au în grijă, şi ne tot trezim că facem cu mâna la tot felul de necunoscuţi. Deci un pic de atenţie mai multă nu ar strica.

Un aspect care m-a deranjat a fost nedivizarea spaţiului între fumători şi nefumători. Şi vorbesc acum în calitate de fumător. Lipsa unor condiţii de aerisire decente s-a făcut simţită şi simţeam nevoia să ies la o gură de aer curat. Şi noi fumătorii suntem oameni. Se poate să fi fost partea de sus destinată nefumătorilor, dar atunci chiar că dau cu băţul în baltă. Lăsaţi-ne pe noi fumătorii sus şi lăsaţi bieţii nefumători să zburde la parter.

În 1674 s-a scris Petiţia femeilor împotriva cafelei. Surprind faptul că acele femei, semnatare ale petiţiei, au fost complet ignorate de bărbaţi care nu găseau altă scuză să plece de acasă decât că se duc la o cafea. Doar aşa îmi pot explica aceste vorbe cutremurătoare: „Cafeaua face bărbaţii să-şi piardă timpul, să-şi ardă buzele şi să-şi cheltuie banii. Toate pentru o mică, nesuferită, neagră, amară, mirositoare, greţoasă apă tulbure”.

Voi încheia cu un citat de-al meu pe care îmi place să-l zic tuturor: „Îmi place cafeaua să fie de culoarea abanosului, dulce ca mierea şi caldă ca vara…aşa cum îi stă bine unei femei”.




marți, 26 octombrie 2010

Atelier de pizza

Lume, lume, s-a dat drumul la pizza! Meşteri mari, calfe şi zidari culinari, să ne adunăm de-ndată să facem o pizza pe vatră.



Gazdele noastră binevoitoare, Camelia şi Ama ne vor întâmpina cu drag la pizzeria La Maria de pe strada Miron Costin nr. 11 din Timişoara. Vom învăţa cum se coace o pizza de la un pizzaiolo (adică un pizzer cu o experienţă bogată dobândită în frumoasa Italia).

Ne vom juca cu ingredientele şi vom vedea cu ochii noştri de pofticioşi secretele manufacturării unei pizza de calitate. Vom pleca cu burta plină, căci nu ne lasă gazdele de izbelişte şi ne tentează cu un „all you can eat” de toată splendoarea.
Mai multe detalii puteţi găsi la Ama si la Camelia pe blog.

luni, 11 octombrie 2010

Casa Dolorosa

Există momente în care ai vrea să fugi şi să nu te mai uiţi înapoi. Există momente în care te întrebi cine sunt bucătarii din spatele meniurilor sau chiar dacă sunt bucătari acei oameni. E bine să ai cât mai puţine astfel de momente, în special într-o zi de luni.

Destinul a vrut să-mi îndrept paşii mari spre Casa de la Rosa cunoscută de acum încolo şi sub numele de Casa Dolorosa, Casa Durerii, House of Pain, 痛みの家 şi aşa mai departe. Al naibii destin, cum ştie el să-ţi strice ziua. După experienţa cu nea Mărin, unde totul e atât de bun, mă gândeam că nu poate fi de rău şi la o pensiune unde sarcina lor este să facă omul să se simtă bine.

Zis si făcut. Bucuros nevoie mare că mai descopăr un local să-l recomand, intrăm făr' d-ezitare să înfulecăm bucata cea mai mare. Trag localu-n poză, minundu-mă de mobilierul rustic care ne întâmpină. Mă uit în jurul nostru, doar noi şi aerul. Nimeni la celelalte mese. V-am mai povestit eu cum stă treaba când doar tu eşti la masă într-un local la ora prânzului. Nu e de bun augur. E ca şi cum ar trece o mâţă neagră prin faţa ta când te strecori sub o scară uitându-te peste umăr într-o zi de vineri 13. Adică...de vis. Ştii că te vei bucura doar tu de bucatele talentatului bucătar.

Răsfoim de zor paginile lucioase ale meniului, oprindu-ne fiecare la câte o ciorbă iar unii şi la felul doi. Nu am fost deloc apărat de steaua mea norocoasă fiindcă ciorba de burtă a fost groaznică. Şi nu cred că-i bucătarul de vină, din simplul motiv că de fapt la Casa de la Rosa nu cred să existe bucătar. Doar aşa îmi pot explica de ce semăna izbitor de mult gustul cu cel al ciorbei de burtă din conserva celor de la Scandia. Într-adevăr, am trăit şi experienţa acelor conserve. În afară de gust, mi se pare plauzibilă explicaţia din varii motive: a) localul nu debordează de clienţi; b) dacă punctul "a" e valabil, de ce să mai faci în fiecare zi o ciorbă de burtă; c) dacă ambele puncte anterioare sunt adevărate, de ce să nu avem vreo trei cutii de ciorbă pentru vreun flamand sau doi, le dregem cu un pic de ou şi le servim calde. Mai cerem pentru două linguriţe de smântănă 2,5 lei şi 1,5 lei pe un ardei iute, care de fapt putea sa-l mănânce şi un copil că era în siguranţă, şi iaca suntem un local cu pretenţii.

Dragii mei, nu prin preţ ridicăm steagul unui local. Primul pas este calitatea, după aceea hai şi cu preţul, că nu ne supărăm să dăm un ban dacă merită. Iar cartofii prăjiţi să-i aduci cu sare şi Vegeta fără a fi menţionat de către client, ne duce deja spre nesimţire. Problema este că s-a şi ofticat doamna chelner când i-am spus de cartofi. "Trebuia să specificaţi că vreţi fără sare şi Vegeta" a vărsat scurt replica. "Aşa e reţeta de cartofi prăjiţi". În tot universul culinar, nu am auzit să fie reţete speciale pentru cartofi prăjiţi şi nici vreun ingredient secret. Dacă vrei să-i îmbunătăţeşti, eşti liber. Dar nu îţi vin direct îmbunătăţiţi şi tunaţi decât dacă vrei să ascunzi vreun anume gust de rânced. Sau specifică în meniu "Cartofi prăjiţi bio cu sare şi Vegeta" ca să ştim să nu-i vrem cu condimentele alea. Şi dacă tot ţi se aduc reclamaţii, ciocu' mic şi ne cerem scuze. Că doar bine se zice: "Prostu' până nu-i fudul, parcă nu e prost destul". 

Să aveţi o săptămână de vis...dar fără dolores de burtă!


"I don't like food, I love it. If I don't love it, I don't swallow."

...from the movie Ratatouille

vineri, 8 octombrie 2010

Nea Mărin...miliardarul culinar

Când aud numele de Nea Mărin, fie că e vecinu' de la doi, că e mecanicu' sau că e antrenorul de la echipa de fotbal, îl asociez imediat cu două dintre cele mai bune feluri de mâncare din Timişoara. Incredibila ciorbă de burtă şi magnificul ciolan de porc cu fasole. Şi nu doar că sunt excelente, că poate mai sunt locuri prin oraş unde se mănâncă bine, ci îşi păstrează acelaşi gust de când mănânc acolo. Adică de mulţi mulţi ani. Chiar aşa se şi numeşte La Nea Marin.

La început de tot, de când umblam prin facultăţi, era o bodegă mică încălzită cu sobă iarna şi aerisită de aerul condiţionat de deschiderea uşilor şi a geamurilor. Nu găseai uşor strada şi tot timpul trebuia să mergi cu cineva care a mai fost. Ceva de genul cluburilor de noapte, unde nu ai acces dacă nu cunoşti persoanele potrivite. Eram atunci un neiniţiat în tainele ciorbei de burtă. Mi se părea de neconceput să mănânci burta unui animal. Eh, acum e de neconceput să nu o mănânc. Micul local pe atunci primea cu bucurie tot felul de muşterii, de la avocaţi şi poliţişti până la muncitori. Când intrai acolo era un zumzet continuu şi veselie mare. Toată lumea îmbuca şi se simţea ca acasă. Aşa l-am cunoscut pe Nea Mărin, strecurându-se jovial printre mese şi aruncând o vorbă bună tuturor.

Anii au trecut. Nu am mai fost decât sporadic pe acolo. Se lăsase deja o pauză destul de lungă de când nu mă mai bucurasem de bucatele lui Nea Mărin. Fiind vineri, le-am propus colegilor o masă pe cinste. Aşa ne-am întâlnit iar cu Nea Mărin. De data asta, fiind pe drumul de centură al Timişoarei, strada este asfaltată şi se ajungea mult mai uşor. Sau poate fiindcă deja ştiam drumul. L-am vazut la stradă şi ne-a îmbiat înăuntru. Localul a fost renovat şi s-a mai făcut un etaj. Acum, fostul loc de mâncat este destinat fumătorilor, iar cel de sus celor care au spus nu nicotinei. Dar era rece şi gol. Lumina difuză încerca să creeze un ambient, dar nefiind încălzit, mai mult strica. Parcă nu mai recunoşteam locul. Altădată, armate de cheflii se luptau cu bucatele care veneau în valuri valuri. Acum eram doar noi şi două mese ocupate.

Am comandat celebrele bucate, adică ciorbă de burtă, ciolanul cu fasole şi mai o ciorbă de văcuţă. Eram cu inima strânsă gândindu-mă că poate calitatea mâncării a redus numărul de clienţi. Dar aveam să mă înşel. În scurt timp, au apărut minunăţiile, exact aşa cum le ţineam minte. Ciorbele sunt aduse într-un bol mare de unde te serveşti şi nu e porţie standard ca şi la alte localuri. Şi cam umpli farfuria de vreo trei ori. Despre ciolanul cu fasole, doar cuvinte de laudă. Fiert bine de se desface carnea de pe el, înconjurat de fasolea dulce, te îmbie să te bucuri de el cât mai mult timp. Dacă ştii că vei merge în ziua aia la Nea Mărin, încearcă să nu mănânci nimic de cu seară.

Am plecat toţi cu scobitorile în colţul gurii, rugându-ne să nu punem vreo frână bruscă să ne operăm la măsele. La cât de satisfăcuţi eram, nu mai conta acest lucru minor. Şi totuşi...de ce e gol? Au câştigat atât de mult teren alte localuri în faţa vechilor citadele culinare. Sunt mai tentante ofertele localurilor noi? Rămâne să vedem ce preferăm, noul sau tradiţionalul. Eu zic că este loc pentru toate, dar să le dăm o şansă tuturor.




"Nu există dragoste mai sinceră decât dragostea pentru mâncare"
George Bernard Shaw

joi, 7 octombrie 2010

Mici...doar vara

Ne trezirăm noi din febra muncii că ne trece timpul de alăptat. Că noi, oamenii muncii, suntem ca şi copii. La doişpe fix ne loveşte foamea de ne chirăie maţele a jale. Ne sucim, ne învârtim, ne codim şi tot nu găsim un local potrivit să-i fericim cu prezenţa noastră. Deodată se aude propunerea - la Grădina Bănăţeană. Dacă tot ni-s în Banat şi mai suntem şi bănăţeni - unii - mi se părea alegerea potrivită.

Ne suim noi în coşie, punem discu' cu Petrică Moise şî duşi pe poceacă am fost. Ajiungem şi noi pă colo, legăm caii de gard şî hopa ţupa în crâşmă. Da' cam friguţ înăuntru, bag dă samă că nu au lemne să bage în şpoierţ. Fuje repede tantili şî ne bagă sub nas catastifu cu bucate de-mi venea să-i zâc "Ogoaie-te lady, că nu dau turşii". Pofteam după nişce mici cu muştar şî îmi exprim pofta cu voşie tare. "Mici...doar vara faşiem" zâsă ea. Apăi, am cam rămas siderat, ca să folosesc cuvince dă domn cult. Poace fi că vara se păstrează mai bine carnea sau poace fi să nu supere muşterii cu fumul. Bună politichia micilor la Gradina Bănăţeană.

Îmi venea să mânc o pită cu picmez, că nimic nu mai avea rost pe lumea asta dacă mici...doar vara. Mă pocicnesc la meniul zilei, că dară nu o fi rău. Ai mei comandă o şiorbă dă păsulă cu costiţă şî şiorbă dă găluşce dă carne. Supliment mai avem şî o porţie dă clătice bănăţene. Meniul zilei s-o compus din zupă dă părădaisă, şniţăl cu crumpi pisaţi şî salată dă curechi. Să ne îndulşim avem salată dă fructe. La şiorba dă păsulă am tot căutat păsula, dară era pă meniu numa'. "Tămbălău faşem aişi" zâc în gând. Când colea, domn bucătar încurcase ciorba. Cu iertăciuni şi plecăciuni, aduseră şiorba care trebe.

Mai şedem noi la o givăneală şî iaca hop clăticele. Dară nu şciu ce să zâc, aşa grozăvie nu am văzut. Să te lupţi cu ele nu alta. Strânjie-le, şuşie-le şi transpiră. Tăt omul a învins pân' la urmă. Zâc io hâtru d'acolo: "Vin dăsară cu muierea, să o învăţ să umple fierea". Sare tanti chelneriţa "Nu după orele 4, sara e o bombă calorică". Apăi nu mai înţălăji nimic, mici doar vara şi clătite să nu dea Domnu' să fie sara. Mulţam dă sfat da' io mânc când îmi pică bine.

Apăi ca să trajem o linie, mâncarea o fo' bună şi când om putea om mai mere acolo. Vara la mici şi înaince dă patru să nu simţi clăticele ca bumbii în stomac.








Cine-i bănăţan ca mine
Ştie să trăiască bine
Mâine îi altu c-o uiagă
Şi cu mândra care-i dragă.