duminică, 7 august 2011

Pitomleta


De fiecare dată după o noapte aspră, mahmur fiind, am două senzaţii. Una de pofte culinare şi una de pofte mai neculinare. Fiind un blog care se vrea culinar, vă povestesc doar de una. De cea de-a doua vă veţi bucura când îmi fac blog cu Laura Andreşan, adică niciodată.

Ca să-mi răsplătesc jumătatea mai bună a vieţii mele, care la ora cinci jumătate spre dimineaţă mă răsfăţa cu spaghete, fructe, algocalmin, aspirină (nu a săracului!) şi apă din belşug rece ca gheaţa, după o noapte băieţească, m-am gândit să o surprind pe când se trezeşte. Adică am plecat de acasă în Ibiza. Pasărea mălai prizează. Dar e interesant că am surprins-o cu ceva ce aveam eu poftă. Nici nu ştiam dacă va aprecia, dar mă bazam pe ochii umezi de căţeluş care funcţionează întotdeauna. Nu chiar tot timpul, dar cam în 80% din situaţii. Şi de fapt şi atunci mai depinde.

joi, 4 august 2011

Bunica bate doba

Îmi plac numele de localuri care încearcă să inspire mâncare autentică, din belşug şi neapărat bună. Mai ales dacă strecori cuvinte gen mamă, bunică, soră. Adică partea feminină a familiei. Că de taţi numai de bine. Fiind vorba de o reunire a unor beţivani gurmanzi (există şi specia asta) cu state vechi, împreună cu familiile lor mai cuminţi, Casa Bunicii din Timişoara mi se părea cel mai de efect loc.

După cinci apeluri în eter, bag de seamă că dispecerul este şi bucătar şi chelner, reuşesc să fac o rezervare pentru şapte persoane. Am ţinut să specific clar că una dintre cele şapte persoane e de fapt un sfert de persoană. Mai târziu mi-am dat seama că nu mai era nevoie să menţionez.

Intrăm în gangul ce duce spre terasă şi la ieşire aud deodată un zgomot hârşâit din dreapta. Ceva se lovi de mine. Durerea din zona gleznei îmi confirmă locaţia bubei. Mă uit în jos şi o faţă senină cu o vechime de 2 ani în universul ăsta era aţintită spre mine. Am schiţat un zâmbet-grimasă, am întors fiinţa mică în sens opus şi am lăsat-o liberă. Ben Grylls tocmai a supravieţuit unui atac. O junglă plină de fiinţe mici se arăta în faţa ochilor. Lipită de terasa adulţilor, locul de joacă al celor mici, placat cu dale de cauciuc să nu se julească dragii de ei, gemea de copiluţi care nu au putut fi lăsaţi cu bunicii sau doicile.

Pentru o acuitate vizuală mai bună întru citirea meniului, ne-am decis la nişte beri. Am fost surprins să constat servirea berii într-un pahar de Pepsi, mai degrabă potrivit pentru un meci dublu cu Vodkanisevici decat cu Bierhausen. Nu se face să serveşti o bere în pahare neadecvate. Strici tot farmecul şi gustul plin al unei licori extraordinare. L-am rugat pe garcon ca la următoarea bere să încerce să fabrice un pahar mai decent şi am avut plăcuta surpriză de a savura berea într-un recipient mai de Doamne ajută. Aperitivele le-am comandat mai variate să putem degusta din toate bunătăţurile bunicii. Platoul tradiţional ne-a fost adus pe o mini tăviţă de aluminiu, ce îmi amintea de gamela din armată. Nu că aş fi făcut armata, dar aşa am văzut în Star Wars. M-aş fi aşteptat la un platou de lemn dar poate bunica a pus pe foc tot ce e din lemn din cauza pensiei mici. Vedeţi domnule Boc, câte implicaţii au deciziile dumneavoastră. Salata de vinete a fost dezamăgitoare, cu seminţe mari şi foarte din topor pregătită. Poate aşa vor unii, nu mă bag, dar revin cu o reţetă de salate de vinete de o să-mi rugaţi de sănătate.

După vreo două runde de bere, fotomodelele din meniu au început să se perinde pe catwalk-ul culinar. Au defilat cu succes un pui al grădinarului, un gulaş, ciupercuţe umplute, piept de pui cu sos de vişine, cartofi bănăţeni cu hribi cu smântână, cartofi in crusta de sare cu crema de mustar si ceapa cu steak de pui Pomodori, clătite cu brânză dulce. Ţin să remarc cât de bine au fost pregătiţi hribii. Nu au fost lăsaţi prea mult la gătit si s-a combinat perfect fineţea cu fermitatea texturii. Cartofii cu crema de muştar au însoţit perfect steak-ul de pui Pomodori, crema de muştar fiind numai bună pentru o luptă între carne şi garnitură. Am fost dezamăgit în schimb de sosul de vişine care e specific bănăţean şi speram ca şi bunica să fie la fel de bănăţeancă. Un sos fluid, fără un gust pregnant şi o culoare la fel de spălăcită. Numai bine să mă ambiţionez să scriu reţeta şi de sos de vişine. Bunica mea e mai tare decât bunica ta. Înţeleg că un restaurant are un altfel de reţetar, mai ales că trebuie să facă pentru un anumit număr de mâncăi. Dar atunci nu mai daţi impresia că mâncăm ceva autentic sau ţineţi-vă de reţeta bunicii. Că o fi ştiut ea de ce a scris 1 kg de vişine şi o cană de făină. Ca să iasă gustos. Un alt aspect deranjant a fost stăruinţa chelnerului de-a ne lua platourile reci din faţa nasului când erau pe jumătate consumate. Mă gândeam că poate au comandat la altă masă tot un astfel de platou şi trebuiau să completeze, că altfel nu-mi explic graba. Ăsta e tot farmecul la o ieşire, mai pişti o brânzică, mai sorbi un pic de alcool, mai asculţi o poveste.

Ca să ne facem siesta şi să sărim în ajutorul prietenului nostru care era de serviciu la supravegheat odrasla, am înşfăcat berile, le-am lăsat pe doamne la o bârfă mică şi ne-am îndreptat spre locul de joacă. Ne-am tras trei scaune să supraveghem atenţi acţiunile junioarei şi ne-am relaxat sub privirile admirative ale mămicilor ale căror soţi beau la masă. Ce bărbaţi iresponsabili! Adunam la puncte ca şi când Mario sărea să strângă galbenii şi ciupercile de pe fiecare nivel. Dar acel loc doar liniştit nu era. Când se sparse un balon în dreptul nostru, la unu îi sări berea din pahar, altu sări de pe scaun şi pe mine mă apucă sughiţul. Relaxare, ce să mai zic.

Pozele dovedesc cele declarate mai sus.









You can say this for ready-mixes - the next generation isn't going to have any trouble making pies exactly like mother used to make.
Earl Wilson

miercuri, 29 iunie 2011

Muştărilă

A apărut de ceva timp un nou muştar, Crenvurştilă. La început mi s-a părut haioasă denumirea până când...

Până când am realizat că e o denumire rasistă. Muştarul nostru cel de toate zilele îl folosim la atâtea şi atâtea preparate. Să nu uităm de mici. Totuşi înclin să cred că beneficiază mai mult de atingerea muştarului decât cremvurştii. Sau poate raportul este chiar egal. E drept că ar fi fost ciudat să se numească Micilă. Mergi cu Micilă în coş. Ca bărbat, să fii cu Micilă în coş la cumpărături nu e prea măgulitor. Din această cauză, noi bărbaţii cumpărăm pâine de 2 kg, baghete lungi, rude de salam cu şuncă (că ăla de Sibiu e prea mic şi alb iar cel săsesc e prea turtit). Sau cum ar fi să se numească Maionezilă. Să întrebe nevasta prin supermarket "Aveţi Maionezilă?". Privirile vînzătorilor ar spune totul. De fapt nici Crenvurştilă să nu întrebe dacă au. De fapt să nu întrebe nimic. Dacă nu găseşte să treacă mai departe în tăcere.

Şi mai este şi alt aspect. Dacă marca unui muştar se numeşte Crenvurştilă, cum ar trebui să se numească o marcă de prezervative?!

Acest articol nu defăimează un produs şi nici nu constituie reclamă. Nu sunt plin de baxuri de muştar şi nici nu doresc să fiu.

miercuri, 1 iunie 2011

Say cheese and you get cheese

Comand într-una din zile două pizza Roco (pe vatră!) de la Pizza Thalia din Timişoara. Cerinţe de sistem minime: mari şi cu extra cheese. Zis şi făcut. Când eram în pragul ameţelilor datorate scăderii nivelului glicemiei, sună interfonul. Mă târăsc spre el şi dau accesul omului cu pizza. Plătesc, închid uşa şi mă îndrept cu un râs diabolic spre cele două cutii.

Mi se părea mie că sunt cam mici dar când ţi-e foame totul este neîndestulător. Le deschid şi supriză. Nu mă înşelasem. Erau mici. De aia plătisem 24 de lei în loc de 36-40 cu tot cu bacşiş. Dar cireaşa de pe tort era extra cheese-ul. Trei bucăţi mari de caş tronau în semnul Mercedes-ului pe toată pizza. Ceva de genul "Hai ia de aici ţărane!". Eu ştiam că se rade nişte mozarella sau măcar banalul caşcaval înainte de a se arunca pizza pe vatră. Aşa ştiu şi eu să-mi iau brânza din frigider. Mă bătea gândul să sun să le fac scandal. M-am lăsat păgubaş şi m-am gândit să scriu mai bine. Poate ajunge ce am scris şi pe la ochii pizzerului. Oricum aş lua-o, nesimţirea e mare la noi la români.

Să fim sănătoşi, că cinstiţi şi cu bun simţ nu mai avem nici o şansă sa devenim.

joi, 19 mai 2011

La Berarie

Chiar pe locul unui fost magazin timişorean cu ştaif din vremurile post-decembriste, s-a inaugurat un local destinat bunei dispoziţii. Care se cheamă....surpriză mare doamnelor şi domnilor...La Berărie. Mă gândesc că mulţi copywriteri şi-au dat cu halbele de bere în cap să le vină inspiraţia. Când piaţa Unirii din Timişoara abundă de altare închinate lui Bachus, e foarte inspirată denumirea.

Cu ce ne atrage pe noi, muritorii de rând, pe lângă bere? Cu meniul zilei şi alte bucate care pot fi alese individual. Poate nu-ţi place meniul zilei şi vrei un cheesburger, de exemplu. Sfat de luat aminte: nu comandaţi mâncare cu specialitate diferită de cea a localului. Adică nu comandaţi cheesburger la berărie că nici io nu o să comand sarmale la localul de sushi. Cheeseburger cu chiftea de carne. Pardon, chiftea rece. Doar chifla era încălzită. La rugămininţile insistente, tanti chelner a luat cheesburger-ul aşa muşcat cum era şi l-a băgat la bombardat cu microunde. Speram la o înlocuire a produsului, dar murim sperând.

Meniul zilei e destul de bogat dacă ar fi să ne luăm după oferta scrisă. Realitatea din farfurie este cam diferită. La ciorba din meniu mă pot declara satisfăcut. O ciorbică de văcuţă, suficientă ca să te umfli cu lichid şi pâine cât să nu mai plângi la felul doi. Un fel doi gustos de altfel - escalop de ciuperci cu friptură şi cartofi naturi. Dar care din trei mânuiri dibace ale furculiţei şi cuţitului s-a cam pierdut la orizont. Desertul, gustos şi el dar banal - clătită cu gem stropită cu trei linuţe de sos de ciocolată. Pentru meniul zilei la preţul de 15 lei nu e nici spectaculos, nici îndestulător, nici puţin, nici rău. Supă sau ciorbă multă iar restul de feluri cât să nu zici că nu le-ai avut în meniu.

Cât despre decor, sunt puţin intrigat de sticlele goale de Grolsch care astupă nişele şi acoperă rafturile din local. Îmi aduc aminte de filmele cu canibali când pe o insulă pustie găseşti cranii înfipte în beţe. E o laudă oare? Uite câtă bere s-a băut. Dacă e aşa, înseamnă că aţi avut cam puţini clienţi. Iar nu e bine. Mai bine umpleţi golurile alea cu orice altceva, dar nu cu sticle goale.



Beer is proof that God loves us and wants us to be happy.
Benjamin Franklin

miercuri, 13 aprilie 2011

La dama pofticioasa

Timpul a trecut încet şi nu pot să cred că deja s-au scurs doi ani. Ne cunoaştem de destula vreme ca să pot dezvălui toate ce urmează. Sunt înnebunit dupa tine. Sunt flămând după tine. Vreau sa-ţi simt căldura în fiecare zi şi să adorm în parfumul tău. Eşti generoasă şi nu ceri mult în schimbul acestei generozităţi. Te mulţumeşti cu puţinul timp pe care ţi-l acord, dar măcar să fie în fiecare zi. Simt nevoia să te văd în fiecare zi dar la fel simt şi nevoia să-mi fie dor de tine. Ne hrănim amândoi din această relaţie. Dragă La Dama, mulţumesc că exişti.

Acum doi ani am vizitat prima oară localul La Dama. Am fost condus pe acest drum de un grup de colegi binevoitori. Am ajuns la o clădire dreptunghiulară pe care scrie fălos La Dama. Mă aşteptam să fie o glumă. Poate nu mâncăm, poate ajungem la alte plăceri carnale. Aşa am sperat eu. La intrare, gălăgie, fum si voie bună. Lingurile săreau prin ciorbe şi fălcile trozneau de plăcere, sfărâmând pulpe de pui si ciolane de porc. Un spectacol pantagruelic se desfăşura în faţa mea. Eram impresionat de desfăşurarea de forţe. De la muncitori, şoferi, pensionari până la IT-işti, vicepreşedinţi, senior account manageri, toată suflarea se bucura de preparatele damei.

Al doilea aspect care m-a impresionat a fost preţul mic. Insignifiant aş putea spune. Pentru cât mănânci. La calitate nu dau pe dinafară, dar e bună. Exceptând zilele - toate de altfel - în care nu le iasă orezul şi ciupercile. Sau cele în care şniţelul e mai uleios decât de obicei. Sau cele în care cartofii prăjiţi sunt mai tari ca Steaua Sudului. Dar în general, pentru galbenii plătiţi, muşterii sunt foarte mulţumiţi. Păi  când dai 11,1 lei pe un felul doi şi un desert, îmi vine să merg acasă, să scot nevasta dintre oale şi să o duc la o masă pe cinste. O mică problemă o reprezintă şi hota defecta sau chiar inexistentă. Sunt unele zile în care mă simt ca în filmul The Fog. Ca să nu mai menţionez de mireasma tricoului. Colegii din birou pot ghici cam care a fost meniul.

În concluzie, sa nu o mai ardem ca ceafa pe grătar, mâncare decentă la nişte preţuri de toată jena. Dacă în alte locuri sărim cu minim 25 de lei pentru ce servim, aici te rezolvi cu 10 lei si pleci balonat. Şi nici în locurile cu minim 25 de lei nu putem garanta că şniţelul e bun sau cartofii nu sunt uscaţi.

"Mărturisesc că nimic nu mă înspăimântă mai tare decât apariţia ciupercilor la masă, în special într-un orăşel de provincie."
Alexandre Dumas

vineri, 18 martie 2011

Lloy da de toti pereţii

Dădu căldura pe afară şi strechea în mine că altfel nu pot explica gestul de a mă duce la restaurantul Lloyd. Fal(n)icul restaurant se află chiar în buricul târgului timişorean. Un local care impresionează prin nume dar nu şi prin atitudinea faţă de clienţi sau mai ales prin mâncare. Că dacă maţul nu e plin, nici spiritual nu ne simtem bine. Şi am mai şi nenorocit cinci relaţii de colegialitate şi prietenie. Data viitoare când voi propune un loc sa mâncăm, voi avea ceva sign off-uri de pe reţeaua de comunicare iahuniană.

Am început brusc fără să vă mai ameţesc cu introduceri lungi şi plicticoase ca cele de pe albumele de prost gust...intro, extro, exit...lalalala. Sunt destul de ameţit de foame după masa de la restaurantul Lloyd.

Ce ştiam până să calc pragul localului este că au mai multe variante de meniul zilei şi că este ieftin, adică la 15,5 lei. De fapt ai o lista cu felurile disponibile şi le poţi combina cum vrei. Ceea ce e bine şi e de senzaţie. Chiar dacă azi din cinci salate nu au avut decât salată de varză albă şi salată de varză murată. Iar salata de varză murată era foarte foarte sărată după cum ne-a zis tanti chelner. Şi pe bună dreptate...ne-am riscat şi ne-am deshidratat complet. Mai bine o scoteau din meniu si nu ziceau de ea.

Cred că a fost cea mai proastă - dar să nu folosesc cuvinte atât de dure – cea mai scârboasă ciorbă de pui a la grecque. În primul rând m-a izbit mirosul de carne fiartă cu grăsime pe ea, cu tot cu piele. În al doilea rând, în lichidul ăla zăcea o entitate cu piele despărţită în două bucăţi de un zgârci. Am cerut să mi se schimbe ciorba şi am întrebat ce e chestia aia. „Un puiuţ!” zise candid tanti chelner. Am înţeles că e ciorbă de pui dar mă aştept la un pui puber nu la embrioni. Nu semăn nici pe departe cu Bear Grylls ca să mi se aducă ciudăţenii la masă. Ţinând entitatea în lichid, mai apăsând cu lingura să nu fugă, am reuşit să iau nişte guri de ciorbă să nu zic că nu am mâncat felul întâi. Că de schimbat nici vorbă.

Friptura de porc la tavă cu cartofi sârbeşti mi-a mai ostoit dorul de o mâncare bună. Doar că unii cartofi erau mai arşi. Când serveşti la un restaurant e bine să alegi cartofii care sunt cei mai buni şi aspectuoşi. Chiar recomandat! În intimitatea căminului se mai acceptă, când gătim noi, dar nu când plăteşti pentru o mâncare gătită. La desert din două plăcinte, una cu mere şi una cu dovleac, cea cu mere a fost disponibilă. Bună si aia, dar parcă avea miros de mobilă veche, cum zise un prieten culinar.

Aproape de final, muzichia ne-a încântat urechile. Ritmuri de muzică sârbească se revărsau dintr-un lecedeu. Nu îmi displace muzica sârbească, din purul şi simplul motiv că străbunicul meu a fost sârb. Dar nu o gust la orice oră. Şi nu se pune muzică de un anumit gen într-un local unde nu ştii dacă toată lumea gustă tipul ăsta de muzică. Nici nu mă aşteptam ca în localul Lloyd, un nume cu origini sârbeşti foarte adânci, să fie doar muzică sârbească. Speram cel mult la un cvartet sau un solo de-al lui Brian May.

Din nefericire, nu învăţăm nimic şi nu se schimbă nimic în privinţa servirii şi calităţii bucatelor. În fiecare oraş european pe care l-am vizitat, localurile din centrul oraşului erau un exemplu de rafinament, bun gust şi calitate. Fiindcă acel loc te reprezintă ca oraş. Vom rămâne la un nivel mediocru, continuând să ne lăudăm cu ospitalitatea românească pe care nu ştim sau nu vrem să o arătăm.

"Red meat is not bad for you. Now blue-green meat, that’s bad for you!"

Tommy Smothers

miercuri, 19 ianuarie 2011

Season of the sandWich

"Chelner, doua sandwich-uri şi-o sticlă de vodcă!
- Scuzaţi, domnule, nu credeţi că-i prea mult ?
Ai dreptate, adu-mi doar un sandwich!!"

Există o vorbă la români care dovedeşte caracterul cirotic al ficatului şi creşterea consumului de Liv52 şi ceai heaptic şi anume "Mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie". Cam din categoria asta face parte şi bancul cu pricina.

Dar să revenim noi la ce ne doare cel mai tare, adică la bucate şi în special la sandwhich-uri.

În vremuri îndepărtate, cam înainte de '89, părinţii noştri nu aveau de unde să se inspire şi să facă tot felul de feluri exotice şi nici nu aveau de unde să cumpăre ingredientele care le trebuiau. Dar s-au descurcat. Părerea mea e că s-au descurcat bine şi nu s-au făcut deloc de ruşine.

Îm aduc aminte că de câte ori simţeam mirosul de sandwich-uri calde la cuptor, ştiam că vine cineva rapid la noi. Nu era timp de fripturi sau salate de toate felurile care să acopere masa. Fac o paranteză scurtă, apropo de salată. Eram mic şi nu îmi plăcea nici o mâncare bazată pe limbă de vacă...sau porc. Ai mei nu ştiau cum să mă păcălească aşa că într-o zi mi-au pus în faţă un bol cu salată de ciuperci cu maioneză. Tăiate finuţ şi mărunt...o adevărată delicatesă. Şi dă-i cu pâine prăjită, haplea de mine băga la greu. În final, aud întrebarea "SmallBen, fu bună salată de ciuperci?". "Da mami, extlaoldinală". "Bine puiule, asta a fost o salată de limbă cu maioneză!" Am căscat ochii mari şi de atunci, SmallBen a început să mănânce şi limbă. No perv comments!

Bun, să revenim din pauza publicitară. Mirosul acela de sandwich-uri calde era demenţial. Pe lângă că se făcea cald în bucătărie, înmiresma totul. Mi s-a făcut o poftă nebună de ele într-o zi. Şi mai îmi era şi dor de copilărie. Timing de nota 10.

Nu există reţete pentru sandwichuri calde. Depinde de gustul fiecăruia ce vrea să pună pe ele. Nu recomand produse gen parizer, salam cu şuncă, mortadella, etc. În contact cu căldura se înmoaie şi nu au nici o savoare. Recomand cu căldură nişte feliuţe subţiri de şuncă de casă, un salam foarte uscat (tăiat feliuţe subţiri şi el), mozarella sau caşcaval afumat. Rondelele de roşii, ceapă roşie şi de ardei gras nu trebuie să lipsească de la petrecere. Un unt bun de uns pâinicile e iarăşi de dorit, pentru a da savoare şi a nu permite ca pâinea să se întărească prea tare. La final, nişte busuioc presărat va încununa potpuriul culinar. Am pus hârtie de copt în tavă şi am aşezat sandwich-urile. Când am văzut că se rumenesc, le-am scos din cuptor, înnebunind vecinii cu mirosul care ieşea pe geam. Mă aşteptam să apară maică-mea să strige să nu mă ating de ele. Dar de data asta...eu eram stăpânul lor. Muhahaaaaaaaaa! Evil me!





“Life is like a sandwich - the more you add to it, the better it becomes.”

Anon

marți, 18 ianuarie 2011

Clătim de zor

Tradiţionalele clătite sau desertul care se află des pe buzele gospodinelor şi nu numai (mă refer la buze!) reprezintă un fel care nu trebuie deloc subapreciat. Necesitând puţine cunoştinţe culinare, de genul stingem praful de copt cu lămâie sau exceptând procesul de separare a gălbenuşului de albuş, clătitele te pot scoate rapid din situaţiile în care telefonul sună şi auzi "Suntem jos...deschide uşa!". Nu mai stau să întreb cât de jos că ar fi o glumiţă de autobază şi nu ne permitem. Sau din situaţiile în care ai chef de ceva dulce, nu vrei să cumperi gata făcut şi să finalizezi repede (nu mă refer la acel "finalizat"!).

Cu umplutură sărată sau dulce, clătitele se dovedesc a fi un bun însoţitor al unei beri reci sau respectiv, al unui pahar de lapte călduţ.

Cu gândul de a-i face o surpriză doamnei Ben, urc în caleaşcă şi mă îndrept spre un magazin în drum spre casă. Pentru umplutură m-am gândit la o pastă de brânză dulce iar problema era să găsesc ceva de calitate. Cum spuneam, există o mare varietate de umpluturi şi fiecare poate face ceva după gust.

Pentru clătite cu umplutură sărată poţi opta pentru o pastă de carne sau ciuperci, şunculiţă uscată, bucăţele reci de friptură, chiar şi nişte salată de fasole verde cu un pic de maioneză iar deasupra putem arunca nişte smântână sau parmezan. Pentru cele cu umplutură dulce, nu cred să existe ceva care să nu se potrivească. De la umila marmeladă până la combinaţii de pastă de ciocolată cu căpşuni sau banane, miere cu nucă, sau câte şi mai câte. Cred că untul de arahide nu ar merge deloc într-o clătită. Dar poate e doar părerea mea.

Spre surprinderea mea, am găsit brânză dulce la primul magazin. Semn că începem să o mai dăm şi noi românii pe dietetice. Restul ingredientelor au fost uşor de smuls de pe rafturi, aşa că mă îndrept spre casă. Strig repede nişte ordine stricte la intrarea în casă, gen "Nu intri în bucătărie că şterg Euforia din lista de canale!" şi mă apuc de treaba. Nu are rost să detaliez procesul de fabricaţie. Pot să zic că am urmat reţeta tradiţională găsită pe o multitudine de site-uri. Ce m-a frustrat într-adevăr este că nimeni nu a dat cantităţile corecte. Am respectat întocmai reţeta dar dacă era să mă iau după ele, mâncam vreo cinci clătite cred. Ca să scot cantitatea de clătite care se vede în poze a trebuit să suplimentez la greu. Cică un pahar de lapte, cum zic toţi...poate de băut înainte să te apuci de treabă. În aluatul de clătite se mai bagă şi nişte coajă rasă de lămâie. Aveţi grijă să radeţi foarte fin, să nu daţi de culoarea albă a cojii. Altfel, aluatul va avea un gust amărui. Acum înţeleg mai bine de ce zic bunicile noastre "...după ochi" când ne dictează reţete.

La final, clătita clătită şi umplutura umplutură. Au ieşit pufoase şi numai bune de testat papilele gustative.




"I feel a recipe is only a theme, which an intelligent cook can play each time with a variation."
Madame Benoit