miercuri, 30 iunie 2010

Pizza cu topping matematic

Mi-am comandat acum ceva timp, să tot fie vreo 2 săptămâni, o pizza de la Pizza 3+1. Nu am scris până acum de ea fiindcă iar îmi aud vorbe de genul "păi de aia nu slăbeşti tu că mânci prostii!". Bine că mâncaţi toţi bio şi la ore potrivite! Şi ca să ştiţi, urmez programul de antrenament Spartacus indicat de vărul meu, nume de cod Thor, şi slăbii tri kile. Nah, să ştiţi şi voi!

Şi nu pot să nu vă povestesc de una dintre cele mai bune pizze din oraş. Poate chiar cea mai bună după părerea mea umilă de mâncăcios.

Am pus mâna frumos pe telefon şi comandai o capriciosa şi pizza casei, adică 3+1. Că nu mi-s singur, trebuie să iau în tandem. Nu ştiu dacă a fost noroc şi traficul liber cu toate semafoarele pe verde sau aşa se mişcă băieţii, dar pizza a ajuns in 40 de minute, exact cum ne zise centralista pizzeristică. Plătesc băiatu', las bacşişu aferent, ca data viitoare să nu ne trezim cu vreun sos pe pizza care nu e comandat şi nici trecut pe bon, închid uşa şi mă întorc spre pizza care mă aştepta pe pultul bucătăriei casei, ca să zic aşa. Umbra mea se proiecta ameninţătoare pe cutia de carton. La deschiderea ambalajului, am fost plăcut impresionat de măslinele decorticate, dezosate, desâmburate, datorate unei extorsiuni a sâmburelui. În viaţă e bine să te bucuri de lucruri mărunte, după cum bine şi fac.

Majoritatea pizzelor vin cu ditamai măslinoiu cu sâmburele cât capul. Nu se gândeşte nimeni să pună măsline fără sâmburi în salate sau pizza. În primul rând, mănânci mai cursiv şi în al doilea rând nu e prea elegant să tot molfăi sîmburele ăla şi să-l arunci în palmă, apoi în şerveţel. Metoda elegantă de a scăpă de sâmburele din gură este de a-l plasa pe furculiţă, da' vezi să nu, mai ales după două beri. E la fel de elegantă ca şi metoda de a te scobi între dinţi la masă după ce ai terminat de mâncat. Faza aia în care acoperi elegant gura cu o mână, iar cu cealaltă forezi prin gingii cu scobitoarea, cu ochii micşoraţi de concentrare şi durere. Nici nu ştie nimeni ce faci acolo. E bine că acoperi cu mâna. Eşti sub acoperire, nu-ţi fă griji. Keep drilling, redneck! E greu să mergi la baie, să scoţi aţa dentară sau chiar şi scobitoarea substrasă elegant de la masă şi să te chinui acolo. Nimeni nu e interesat de comorile tale dintre măsele. Dar noi suntem toţi domni şi doamne, da da...**** **** de ziua ta! Bine că pentru pudrat nasul şi scuturat bonzai-ul ştim să mergem, dar pentru scobit în ghinţi nu ştim să facem doi paşi în intimitatea gresiei.

Să revin. Deci măslinele fără sâmburi au câştig de cauză fără doar şi poate. Aluatul a fost crocant la suprafaţă şi pufos în interior. Ingredientele aşijderea, proaspete şi multe. Cum stă bine unei pizze drăcoase. Pun şi nişte poze să nu ziceţi că mint.




Şi să vă mai zic un citat despre pizza, citat care mi se pare fabulos şi cam adevărat:
“Pizza is a lot like sex. When it's good, it's really good. When it's bad, it's still pretty good.”

joi, 24 iunie 2010

Nelegendele Olimpului

Ştiţi cum se zice că dacă la un local e puţină lume, să nu te aşezi să mănânci că poate o fi un motiv. Eu nu...Batman, Batman!

Taverna Acropole este unul din multitudinea de food hotspots din Iulius Mall Timişoara. Localul se vrea cu specific grecesc şi reuşeşte puţintel la capitolul ăsta, prin design şi aspectul mâncării, dar dă chix la calitatea mâncării.

Am refuzat să iau meniul zilei, la un preţ foarte decent aş zice, câţiva bani sub 10 lei, pe motiv că aş încerca ceva mai variat. Am luat o porţie de moussaka, apoi o specialitate de vânătă cu carne la care nu îi mai ştiu numele, deasupra ornată cu un fel de piure de cartofi şi o iahnie de fasole cu cârnaţi în pâine, însoţite de un tzatziki şi o salată de varză, să mai spele greutatea mâncării.




De aspectul mâncării nu am nimic rău de zis fiindcă pe baza lui am ales mâncarea, deci clar mi se păreau de vis în vitrină. După ce am făcut alegerea felurilor, i-am şoptit duios la tanti de după vitrină ce doresc şi ea s-a conformat şi le-a băgat la microunde să le încălzească. La microunde? Stop! Păi nu trebuiau să stea la cald acolo în vitrine?! E ca si cum aş cumpăra îngheţată şi înainte de a mi-o servi, o bagă la modul superfreeze în congelator.

Să revin...aşadar, a scos mâncarea caldă de la microunde şi a cântărit bucăţile comandate cu tot cu farfurie. Farfurie care, ulterior, mi-am dat seama că avea vreo 200 de grame. Acum nu ştiu şi nici nu vreau să-mi fac păcate, poate scad automat greutatea farfuriei şi nu o taxează...dar hei, suntem în România, să nu ne facem iluzii.

Până bate tanti preţurile în calculator, până ne dă băuturile se tot fac vreo 10 minute şi noi nu ne aşezaserăm la masă. Deja nu prea mai are sens termenul de fast food.

Problema majoră a preparatelor comandate a fost carnea tocată. Problema majoră a cărnii tocate din preparate a fost timpul de gătire al ei. Adică mi se părea cam crudă, să fiu mai explicit. Iar carnea tocată nu era cum mă obişnuise pe mine bucătăria de acasă. Când iei tu pulpă de porc şi o toci tu la maşină, şi nu cumperi de la prăvălie gata tocată. Când e tocată de tine, balanţa dintre carne şi grăsime înclină mult spre carne. Când o cumperi gata măcinată, balanţă se înclină invers. Aşa e şi aici la Acropole. Carnea măcinată e un fel de pastă de carne cu tot felul de chestii prin ea, dar nu carne. Păi când făcea bunică-mea o moussaka, cu cărniţă fină macră între rândurile de cartofi aurii tăiaţi rondele, servită alături de nişte ardei durdulii copţi. Uf! Mai aruncai şi o smântânică pe porţia aburindă din farfurie şi te puteai declara cel mai fericit om din lume.

Eu recomand să staţi mai departe de bucătăria grecului, dar poate alte feluri sunt mai bine gătite şi nu pot da un verdict clar. Eu sigur nu mai încerc altceva pe acolo.

Era o vorbă veche: "Greţili om cinstit, nu are bani, nu pune mâna", dar cred că făcea parte dintr-un banc din câte îmi aduc aminte. Tot spus de bunică-mea, ca şi ăla cu pieptul de pui. E valabil şi pentru cazul de faţă! Dacă nu ai bani să iei o carne bună...lasă-ne, lasă-ne!

vineri, 18 iunie 2010

Sushiing in Colorado

Pentru un sushi bun, merită să treci peste mări şi ţări. Şi la propriu şi la figurat. Scopul călătoriei în Boulder nu a fost sushi bineînţeles, dar nu poţi să nu amesteci afacerile cu plăcerea, ca să traduc mot-a-mot această expresie.

După ce schimbi vreo trei avioane, ca tricourile în zilele călduroase şi hibernezi vreo două zile, pleci în căutare de mâncare. După ce am trecut prin mâncarea mexicană de mi-a luat foc gura...şi nu numai, m-am îndreptat spre specialităţile culinare japoneze.

Prima oprire...Japango. Un restaurant destul de ascuns, dar dacă eşti perseverent şi flămând îl găseşti până la urmă. Localul e drăguţ dar nu mi-a indus starea de a mânca sushi datorită atmosferei care nu e prea japoneză. Poate din cauza tabloului cu Monalisa care trona pe un perete. Oricum, pentru sushi am tot timpul starea necesară. Când am ajuns să comand mâncarea, am fost pus în faţa unei dileme fiindcă mi-au adus o listă cu chestii de bifat, din care fel câte şi cum. Eu fiind obişnuit în stil WYSIWYG m-am panicat o ţâră, dar m-am dezpanicat imediat. Până la urmă am comandat toţi la grămadă şi iaca ce bunătăţuri au ajuns la noi pe masă:



A doua oprire...Sushi Hana. Un local din Longmont, micuţ şi cochet, dar care din nou, nu reflectă cultura japoneză. Avem noroc cu wasabi, care îţi fac ochii mici şi oblici şi nu mai este o problemă că nu simţim sentimentul japonez. De data asta am optat pentru un combo box care conţine mai multe tipuri de mâncare japoneză, nu doar sushi. Astfel, papilele mele au degustat mai mult şi mai variat.




Cam aici se sfârşeşte mini-seria despre călătoriile mele culinare legate de sushi. Până la o viitoare întâlnire cu sushi, ştiu sigur că nu voi mai fi zgâriat pe faţă şi degetele nu mă vor mai durea.


Sayonara



marți, 15 iunie 2010

Valea de la Valery...

...şi când zic asta...fugiţi! Pensiunea Valery mi-a lăsat un gust amar de fiecare dată când mâncam la ei. Acum vorbesc de Valery I de pe strada Lidia din Timişoara. Mai există şi Valery II şi III. Fiindca sunt multe, ca orice lucru prost.

Au înjumătăţit porţiile de mâncare iar preţul stă la fel de mândru de nemişcat pe meniuri. Trebuie să fii norocos să dai de un/o chelner/iţă decent/ă. Majoritatea sunt acrii/acre ca limonada care ţi-o aduc pe masă. Dar nu la fel de sănătoşi! Poate galbeni.

Timpii de aşteptare fac ca până şi un budist să-şi piardă răbdarea şi concentrarea şi să leşine din cauza glicemiei scăzute. Şi nu din cauză că ai avut tupeul să comanzi mama specialităţii culinare, ci doar că au personal cu polonicu în aer. Ca să uiţi să faci o porţie de cartofi prăjiţi, mi se pare mai mult decât nesimţire. Ce facem la bucătărie, încingem o şeptică pe chiftele sau băgăm la tigaie pentru client?



Încercasem o salată bulgărească, de o micime care mi-a strâns stomacul de nervi, cu un dressing apos în care pluteau mai apoi brânza, roşiile, ardeii şi şunca. Dressingul pentru salate se face mai gros, fiindcă toate ingredientele tind să lase o zamă, fiindcă salata nu e schnitzel. Partea cea mai deosebită a fost când, cerându-i oliviera ospătăriţei pentru a extrage piperul din ea, mi-a spus, zâmbind ironic: "Dar v-am adus un dressing...ah, l-aţi pus deja". Adică mai pe traducerea tuturor: "Băi puştiulică, băi prostulică, toarnă si tu dressingu', nu amesteca ulei şi oţet în salată". Bine, dragă purtătoare de şorţ alb pătat de grăsimea de sub unghii, chiar ştiam că e dressing şi nu laptele pentru cafea. Şi aveam nevoie doar de nişte piper să mai dau gust mâncării.

Mă întreb, este atât de greu să fii amabil cu clienţii? Este atât de greu să nu te faci remarcat prin prostia ta? De ce străinii ştiu să fie amabili şi zâmbitori când le calci în localuri? Fiindcă fără noi, nu au clienţi. Nici noi fără ei nu avem un papa bun. Dar avem opţiuni! Şi mergem altundeva. Ei nu au, fiindcă dacă dăm vestea din gura-n gură, ei nu mai au clienţi. O să aştepte să moară o generaţia, să se nască alta, care să nu ştie de localul lor urât.

După cum bine a zis Ion Creangă: "Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj."

sâmbătă, 12 iunie 2010

Grill'n'Roll by Adi Hădean

A venit si ziua de gratareala cu Adi Hadean. Drept urmare, ne-am îndreptat voiosi spre restaurantul Cactus din Timişoara, locatia aleasa pentru evenimentul culinar.


Pe o caldura de 35°C, eroul Adi ne-a gatit de au curs toate apele pe el, şi ne-a delectat cu fabuloase gratare. Am avut parte de muschiulet de porc, de ceapa verde îmbracata în costita, ciuperci, vinete, coaste de porc si o rulada cu carne macinata si costita însotite de patru feluri de sosuri care sa le însoteasca în drumul spre stomacelele noastre delicate.
A fost prima oara când l-am vazut pe Adi Hadean în carne si oase, de fapt si cu carne si oase si am ramas placut impresionat. Un tip jovial, glumet care se remarca prin profesionalismul culinar si talentul sau. Nu s-a lasat doborât de caldura nemiloasa, el continua sa lucreze la cele 4-5 gratare ale sale, mânuindu-le cu pricepere si fiind atent la carnea care se rumenea pe jarul încins. Noi stateam, salivam, stateam, salivam, mai sorbeam un pahar de lichid cu gheata, mai salivam. La un moment dat s-a auzit anuntul pe care toti îl asteptam: "Prima tura de gratare este gata, veniti de va serviti". Cred ca bunul simt ne-a împiedicat pe toti sa nu ne purtam ca si în reclama la nu stiu ce produs, unde toti îsi fac piedici, se trag unii pe altii de haine numai sa ajunga primii. Dar noi, oameni civilizati, ne-am înfrânat astfel de porniri si ne-am încolonat cuminti la coada, cu armele gata de atac. Iar Adi, ca un ninja culinar, ne facea fata luptând cu poftele noastre. Toate felurile au avut un gust extraordinar iar aromele s-au îmbinat în moduri cum nu am visat vreodata. De remarcat în special costita de porc cu sos de smeura. Spectacol!

Cuvintele nu pot descrie ce am gustat, poate pozele de mai jos reusesc sa va ofere o impresie a ceea ce am trait în aceasta zi torida de iunie.




















>



vineri, 11 iunie 2010

Sushi pe muzică de Mozart

În bezna camerei, mă forfoteam şi eram cu ochii aţintiţi în pernă. Ceasul îmi arată ora patru dimineaţa. M-am decis. Decât să o lălăi prin pat aiurea, mă ridic să-mi fac o cafea. Bagajele erau pregătite în sufragerie. Ăsta era motivul insomniei mele. Aţi ghicit...a venit ziua de plecat în concediu. Ne pregătim să invadăm Austria!

Motivul plecării la o oră atât de inumană a fost să prindem ultima zi de reduceri de la Designer Outlet Parndorf. Din nefericire, e plin de români şi comportamentul tuturor de acolo e un pic exagerat, dacă ajungem să tragem unu de o mânecă, unu de altă mânecă fiindcă ne place aceiaşi bluză la 3 euro, sau să stăm la coadă la R****k (nu mă plăteşte, nu-i zic numele...e o firmă de articole sportive, foarte piratată). Am fost tentat ca în loc de exagerat să scriu românizat. Dar nu are rost să tot atribuim astfel de comportamente românilor, fiindcă chiar şi în marile şi puternicele State Unite ale Americii, se omoară la iPhone-uri şi rochii de mireasă. Nu suntem singurii haloşi pe pământul acesta.

Dar nu pentru psihologia maselor ne aflăm aici, ci pentru cea culinară. Este o dimineaţă superbă pe Mariahilferstrasse, în Viena. După masacrul de cu o zi înainte, de unde nu am ieşit deloc învingător, am ales shoppingul liniştit.



Am parcat maşinelu' chiar la capătul străzii. Dacă era după mine, m-aş fi dus din magazin în magazin cu maşinelu'. Dar nu am regretat plimbarea. Magazinele tocmai se deschideau, strada aproape că era parfumată de mirosul care răzbătea din interior. Lumea elegantă, liniştită, sorbea cafeaua şi servea micul dejun la terase. Noi cutreieram magazinele.

Şi deodată...minune...nu-mi credeam ochilor...SUSHI! Quick Lee Sushi! La fel de repede m-am aruncat spre o masă. Dacă scrie quick, păi să nu stăm pe gânduri. Simţeam o pereche de ochi aţintiţi în ceafă. Ah...jumătatea mea! Eşti aici. Uitasem să obţin aprobarea de stat jos la o terasă în timpul programului de shopping. Am "negociat" din priviri şi s-a aşezat.


View Larger Map

Quick Lee este un punct de gătit al lanţului Mr. Lee şi reprezintă partea de fast food a mărcii. Să nu confundaţi cu junk food care e total diferit şi nesănătos. Bineînţeles că nu am stat pe gânduri şi am început să comand câteva tipuri de sushi şi o găleată de tăiţei cu raţă. M-am luptat un pic cu beţişoarele să demonstrez calităţile mele de mânuire a instrumentelor culinare, dar până la urmă am găsit nişte bandă adezivă şi lucrurile s-au mai liniştit. De sushi nu am ce zice, doar că a fost fenomenal de gustos şi proaspăt. Wasabi...la fel de iute. Lobotomia lobotomie. Pot să zic că raţa a fost grozav de bine gătită. Bucăţelele de carne aveau o crustă crocantă, iar interiorul era doar carne fragedă. Un spectacol regizat excelent de bucătarii asiatici.

Dacă ajungeţi prin Viena, pe lângă tradiţionalul schnitzel cât roata olarului, vă recomand să degustaţi şi un sushi de calitate.



Gochisōsama!
 



 

miercuri, 9 iunie 2010

Blogging-ul culinar, o ştire pentru întreaga ţară

Ştirile ProTV ne-au făcut să lăsăm cuţitele din mână, oalele au dat în foc preţ de câteva minute şi ne-au făcut să stăm ţintuiţi în faţa televizorului de acasă şi nu la vreun restaurant să scriem de el. Primul reportaj despre blogging-ul culinar ne-a deschis pofta de a scrie mai mult şi mai bine.




Chiar dacă interese financiare stau în spatele unor proiecte, fiindcă banul ne conduce până la urmă, oamenii care scriu o fac din pasiune şi cu dragoste. Foarte pragmatice cuvintele investitorului care ne dezvăluie că alte proiecte au eşuat sau nu sunt importante şi ei se concentrează pe această nişă. Într-un fel ne bucurăm, dar cred că la un moment dat, va fi şi această nişă exploatată prea mult iar alta îi va lua locul. Orice s-ar întâmpla, noi vom continua să scriem din pasiune şi cu pasiune. Lumea trebuie să ştie unde se mănâncă bine sau ce să gătească.



Al doilea reportaj ne-a arătat cât de mult este extinsă şi apreciată gastronomia online în lume. Oamenii descoperă amestecuri inedite de arome şi de ingrediente şi le dezvăluie unei lumi întregi. O lume întreagă le citeşte reţetele sau întâmplările culinare şi îi răsplăteşte cu un mulţumesc. motivându-i să scrie. O lume nouă datorită unei tehnologii noi, care nu ne face sclavii ei, ci dimpotrivă, ne deschide ochii spre libertatea şi varietatea culinară. Cu toate acestea, cărţile de bucate cu pagini stropite şi înmiresmate de rom şi vanilie ale mamelor şi bunicilor noastre îşi au locul binemeritat în inimile şi bufetul nostru.

luni, 7 iunie 2010

Cafea cu parfum de gianduja

Fiind ziua de dinainte de luni, e bine ca duminica să o întâmpini aşa cum se cuvine unei zile de odihnă dinaintea unei săptâmâni de neodihnă.  Adică somnoros şi cu o cafea bună în faţă. De preferat într-un local cu stil alături de prieteni.

Mai nou încercăm să evităm locurile obişnuite de outing, cum ar fi Iulius Mall sau terasele din Piaţa Unirii, şi drept urmare am dat o căutare pe Google să vedem şi de alte cafenele din Timişoara. Ne-a sărit în ochi numele de YogurtCafee Gianduia. Un nume interesant şi intrigant, bag de seamă, din moment ce nu ştiam de nu unde poate răsări numele de Gianduia. Wikipedia este alături de tine, gratuită şi disponibilă, şi te ajută cu o definiţie a cuvântului gianduja.

A rămas stabilit să ne vedem în jurul orei 11:00. De la 10:00, uşile de la baie şi camere au început să bufnească încet, iar senzorul meu de mişcare îmi dădea alarma că cineva se trezise şi probabil aştepta să fac şi eu acelaşi lucru. După un somn de 10 minute sub duş, acoperit de plapuma de spumă şi cu capul pe flaconul de şampon, am plecat spre locaţia cu cafeină.

YogurtCaffe Gianduia este amplasată regeşte aş putea spune, pe Blvd. Carol I la numărul 14. Este imposibil de ratat la cât de bine arată faţada.





Intrarăm în cafenea şi am fost întâmpinat de o vitrină cu sandwich-uri de toate mărimile şi de toate felurile. O altă vitrină te îmbia cu tarte micuţe, vioaie, gata să fie însoţitoare delicate şi gustoase ale cafelei de dimineaţă. După ce mi-am clătit ochii cu dezmăţul culinar, ne-am strecurat la o masă la etaj.




Ne-am desfătat cu un mini-sandwich proaspăt şi crocant, un croissant vaporos cu vanilie, un cappuccino spumos, un ice coffee reconfortant şi un fresh de portocale revigorant.









Şi ca meniul să fie complet, am comandat la final o ciocolată caldă cu ardei iute. Parcă opriseră aerul condiţionat dintr-o dată!


Mai am multe încercări şi probe de trecut la Gianduia şi promit să nu mă las până nu le trec toate...prin stomac!

Dacă tot suntem în ton cu ciocolata, iaca şi un citat pe măsură:

Life is like a box of chocolates - full of nuts!

joi, 3 iunie 2010

Sushi în ţara lui Goethe

Fiindcă începe sezonul vacanţelor, cu toate că vremea nu ne ajută deloc să visăm la vacanţe, mă gândeam să vă povestesc pe unde am mâncat bine, pe cine am mâncat şi cu ce.

Prima mea întânire cu sushi a avut loc în patria cârnaţilor şi a berii, Germania. Să fiu mai specific, în frumosul oraş Munchen. Am fost "chinuit" să stau o lună întreagă şi am plecat de acolo chiar înainte ca Moş Crăciun să se strecoare delicat pe hornuri.

Eram tentat de mult să încerc un sushi, dar cum nu prea ieşisem din scumpa noastră ţară, papilele mele nu cunoşteau această delicatesă. Astfel că într-o zi, bunul meu coleg Sergiu (te pup şi ai grijă de tine!), mare domn mare caracter, m-a luat deoparte si mi-a spus: "Mr. Ben, azi e ziua cea mare. Mergem la sushi. Şi există doar două căi de urmat după aceea, fie îţi place la nebunie, fie îl urăşti" - hohoti el de râs. "Cale de mijloc nu există" mă asigură el. M-am îmbrăcat bine, mi-am pus cagula....aaa, asta e din alt film. M-am îmbrăcat bine şi l-am urmat. După noi au mai sărit doi colegi să asiste la iniţierea lui Ben.



Am intrat pe uşile primitoare ale localului Kumasansushi de pe Blutenburgstraße 31. De cum am intrat mi-au şi zburat ochii pe banda curgătoare plină de bunătăţi. Poate am uitat să vă spun că e un local de tip running sushi. Asta nu înseamnă că fugi să prinzi peştele, aşa cum m-am speriat eu prima oară. O bandă plină de farfuriuţe mici şi pline, care cum, se plimbă prin faţa ta şi tu alegi ce-ţi place şi bagi la stomăcel. Şi partea cea mai importantă acum vine. La orele prânzului se activează modul "All you can eat" la un preţ de 9 euro. Spectacol!

Ne-am aşezat la o masă şi am fost iniţiat în tainele culinare japoneze.

Partea I. Poziţionarea beţişoarelor astfel încât să poţi apuca ceva şi să nu scoţi ochii vecinilor. Sau să arunci pe ei cu sos de soia. Sau să le îndeşi pe nas nişte wasabi.

Partea a II-a. Coordonarea perfectă a ochilor şi a mâinii pentru alegerea farfuriei dorite. Trebuie să te concentrezi să te uiţi şi să alegi pe rând câte un fel, altfel eşti terminat. Şi aia vreau, ba nu...aia, da-mi tăiţeii ăia, uaaaa....uite nişte din alea cu somon peste (salmon nigiri, mai pe înţelesul cunoscătorilor).



Partea a III-a. Wasabi e groaznic de iute. Mi s-a părut că mi s-a efectuat o lobotomie. Nu te lăcomi. Nu are rost să stai cu lacrimi în ochi timp de 5 minute şi să nu mai vezi nimic. Wasabi e tot acolo.

Partea a IV-a. Cea mai grea. Opreşte-te din mâncat.

La fiecare porţie de sushi, fie că o comanzi acasă sau o serveşti la un local, uleiul de soia, wasabi şi ghimbir-ul sunt accesoriile nelipsite. Bucăţile de sushi trebuie plimbate puţin în sosul de soia şi apoi printr-un strop de wasabi. La sfârşitul mesei, se recomandă ghimbirul pentru a scăpa de mirosul şi gustul de peşte. Eu nu mă omor deloc după ghimbir, aşa că îl resping imediat să nu-mi stric gustul.

Ne-am întors la birou super ghiftuiţi, şi cu nişte zâmbete suave pe faţă ne-am îndreptat spre bucătărie să ne facem un cappuccino, latte machiato sau alte băuturi energizante.

Cum bine a zis Goethe:

"Să nu laşi să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să citeşti ceva frumos"

...şi fără să mănânci ceva bun aş adăuga eu.

miercuri, 2 iunie 2010

Grill'n Roll

Un fel de "sneak peek" la evenimentul ce va avea loc în data de 12 iunie 2010 la Restaurantul Cactus din Timişoara, cu Adi Hădean în rolul principal.




Sună foarte bine ce ni se pregăteşte acolo şi sigur va mirosi la fel de bine, poate chiar mai bine.