vineri, 30 aprilie 2010

Cine-a pus smeura-n drum...

...ăla n-o fost om nebun. Mă topeam după ceva dulce şi fin într-o seară. Chiar nu vorbesc de femei acum! Şi mă fâţâiam, şi mă întorceam, şi mă măcinam. Nu mai cumpăr ciocoleturi, bombonele, drajeuri, cipiripi şi alte cele tocmai ca să nu m-arunc în ele. Şi când te apucă pohta ce-ai pohtit, ei bine...ai pus-o. Mă târăsc până în bucătărie, caut în sertare, dulăpioare, făraşe şi când colo găsesc un pachet de biscuiţi. Prima parte e rezolvată. Da' cu ce le unjem pe biscuitele noastre?! Păi să vedem. Deschid frigidul frigider şi scanez la vreo 2000 dpi: şuncă, brânză, roşii, sardele, ketchup, hrean, sos de smeură, ceapă roşie, salată verde....stop, rewind! Sos de smeură. Sună a naibii de bine pe nişte biscuiţi. Da' sosu ăsta e un must have. Nu îi fac reclamă firmei, că nu mă plătesc, doar vreau să încercaţi şi voi ceva bun. Himbeer Sauce de care vă zic eu e produs de firma Schwartau, care observ eu că se cam pricep la sosuri, gemuri, marmelade. Şi stăteam ca un urs cu biscuiţii mânjiţi de smeură şi cu un pahar de lapte rece, care completează de minune acest mic bufet dulce.

Noi să fim sănătoşi...că smeură avem!

joi, 29 aprilie 2010

Code name: D.A.F. Junior

Daf Junior, Giroc, Timis, Romania, orele 19:30.

Era o seară de primăvară cum demult nu se mai văzuse. Aerul călduţ îţi mângâia obrajii iar mirosul mâncării adia în aer. Pe aleea îngustă, o maşină luxoasă se strecura elegant să găsească un loc de parcare. Şoferul, un tip bine făcut, încerca să înăbuşe înjurăturile care-i ieşeau. Ceilalţi ocupanţi ai limuzinei stăteau relaxaţi, privind şi ei spre locurile ocupate. Cu o apăsare de pedală, acceleră brusc şi se strecură rapid între două maşini. Un scrâşnet de frâne rupse tăcerea serii. Stinse încet farurile. "E timpul să ne mişcăm" - zise şoferul calm, scoţând ochelarii de soare. "E târziu deja". Portierele se deschiseră la unison, în linişte. Patru siluete ieşiră afară în aerul serii. Se îndreptau încet spre clădirea luminată feeric. Un zgomot ca de cascadă se făcea auzit de departe. După două minute ajunseră la un poduleţ care trecea peste râul în care peşti de diferite culori se zbenguiau liniştiţi. De partea cealaltă nu ştiau ce îi aşteaptă. S-au privit în ochi şi au pornit.

"O masă pentru patru persoane?" ieşi din neant o brunetă întrebându-i zâmbind. "Mai bine de zece...la cât de foame ne este" mormăi şoferul, uimit de prezenţa de spirit a femeii care i-a întâmpinat. "Acoperirea noastră s-a dus naibii" - zâmbi şoferul, scarpinându-şi barba. Se lăsară conduşi de bruneta care îi ghida spre masa lor. Se aşezară liniştiţi pe scaunele generoase de pe terasă. Râul artificial curgea prin faţa, lăsând impresia că sunt pe alte meleaguri. Cascada se revarsă în dreapta lor, confirmând ce auziseră mai devreme.

"Ce-mi recomanzi" zise bărbatul brunet, ai cărui bicepşi tresăltau la fiecare mişcare a mâinii. "Dragă Thor, un gulaş cinstit picant care îţi energizează corpul, un somon cu cartofi Riko care te binedispun sau puiul Daf cu nişte legume şi un mujdei cu smântână sunt deja nişte opţiuni pe care să le iei în considerare" - spuse şoferul, sorbind încet din apa minerală cu lămâie. "Amice, cred că iau un file de păstrăv cu legume, că e seară" spuse Thor gânditor. Yvonne, însoţitoarea lui Thor, comandă o salată de ton iar Claudette, spioană cu stil şi experienţă, alese o ciorbă de pui a la grecque şi nişte clătite specialitatea casei. Şoferul, frustrat că e seară, se alese cu o salată bulgărească încununată cu un mujdei cu smântână. Chelneriţa brunetă îşi făcu apariţia cu platourile comandate şi cu două coşuri de baghete calde, făcute la faţa locului. Mâncară toţi în linişte, cu glume presărate pe ici colo, minunându-se de porţiile pantagruelice.

Seara se lăsa tot mai mult, aerul începu să se răcorească şi era timpul să plece. Cele patru siluete se îndreptau spre maşina parcată în josul străzii. Misiunea se încheiase perfect. "O seară minunată, pot zice" - afirmă şoferul în timp ce porni motorul maşinii.

luni, 26 aprilie 2010

Holy Guacamole!

Doar aşa poţi să exclami când mănânci guacamole. Sunt diferite variaţiuni pe aceeaşi temă când vine vorba de guacamole, dar e necesar să ai un singur ingredient...avocado. Fără el, chiar nu merge. Guacamole este ca un fel de salată de vinete dar cu avocado.

Reţeta de guacamole a fost prima oară testată de azteci prin anii 1500. După ce conchistadorii spanioli au trecut prin bucătăria lor, au luat şi la pachet şi aşa a ajuns foarte popular şi în Spania. Numele provine din dialectul aztech Nahuatl - āhuacamolli, compus din āhuacatl ("avocado") + molli ("sos"). Hai că făcurăm şi ceva istorie ca să fim mai culţi în faţa platoului.

Prepararea salatei de avocado este foarte usoară. Se iau vreo 2 fructe de avocado, se taie de jur împrejur (ştiu că sună ca o circumcizie dar nu e aşa de rău) pe lungime, iar apoi se rotesc cele două părţi tăiate ca să le separăm de sâmbure. Sâmburele îl spălăm, îl curăţăm, îl bem...îl folosim la ornat. Minunantul sâmbure menţine prospeţimea salatei şi nu se va oxida. Acum să nu vă aşteptaţi să ţineţi salata 2 saptămâni, şi să mai puneţi şi salamul, şunca şi castravetele lângă ea pe considerentul că nu se strică. Aveţi grijă la alegerea fructelor de avocado, să nu fie foarte moi şi nici foarte tari. Dacă chiar nu găsiţi decât mai tari, nu e problemă. Le lăsaţi o zi sau două şi se mai coc ele, aşa cum făceam înainte cu bananele, când nu se găseau decât verzi. Într-un robot de bucătărie, gen Transformers, se aruncă cele două bucăţi curăţate de coajă împreună cu un pic de sare, 1 roşie, 1/2 ceapă roşie tăiată mărunt, ardei iute mărunţit (dacă se vrea picant), stoarcem un pic de lime, câţiva stropi de ulei de măsline şi gata, pornim robotul. După ce totul se amestecă, se aruncă într-un bol şi se serveşte pe nişte feliuţe de pâine prăjită.

Ideal pentru o gustărică de seară...şi o metodă elegantă de a evita pizza sau şaorma!



joi, 22 aprilie 2010

Becky cea urâtă...sau frumoasă

Să denumeşti o pizzerie Rebecca e ca şi cum ai numi un salon de masaj erotic "La Pizza Bella". Dar vorba aia, doar nu mâncăm titlul...şi nici nu masăm pizza. Rebecca îmi aminteşte de aventurile lui Tom Sawyer, unde Becky (prescurtarea de la Rebecca) era iubirea lui eternă. Deci, nicidecum acest nume nu îmi trezeşte apetitul culinar. Foamea e mare, timpul se scurge şi analizam deja prea mult opţiunile de unde să comandăm. "Rămâne Rebecca atunci" - zisei eu, mirându-mă de curajul de care dădeam dovadă. Am optat, pentru pizza casei, Rebecca, că fiecare pizzerie care se respectă are un fel propriu în care adună toate ingredientele: şuncă, carne, mozarella, ciuperci, ouă, smântână, hrean, ardei, salam, capere, roşii, ton, peşte sabie, hamsii, clătite, etc. Ora 2 a sosit, omul negru a venit. Capacul cutiei se deschide încet şi eram deja în poziţia elegantă a luptătorului de sumo. După 2 minute nu aveam cu cine să mă mai lupt. Şiroind de ou cu roşii şi mozarella, cu bucată de costiţă în strungăreaţă, rânjeam satisfăcut - lupta a luat sfârşit. "Toate bune şi frumoase, dar eu ce scriu despre ea" - îmi ziceam în gând. Păi să o luăm nominal, pe puncte, în ordine şi aleatoriu totodată:
1. Aluat - subţire, crocant, cu multă făină pe partea posterioară, că fund nu pot să-i zic la o mâncare
2. Îngrediente - proaspete, mediu de aglomerate per felie
3. Mărime - mărimea contează aici, toate o cam au de 32 cm, dacă sunt de prost gust şi de la ţară mai sunt şi de 40 cm
4. Gust - ori am eu o problemă cu papilele gustative ori încep toate să cam aibă acelaşi gust. Dar gustul e direct proporţional şi cu foamea, cu cât ţi-e foame mai tare cu atât un biet iaurt de băut ţi se pare un savuros filet mignon.

În concluzie, pizza e decentă dar gustul nu reuşeşte să te impresioneze .

Te pup Becky!

miercuri, 21 aprilie 2010

CateRing of Death

M-a luat pe mine pofta, vezi Doamne că nu am destule, să mănânc la popota firmei. Mi-am ales un meniu vegetarian, numai când îmi amintesc de el, deja mi se par logice înjurăturile vegetariene, ca de ex.: tu-ţi ceapa... . Irelevant. Să revenim la felul 1, care nu a fost rău de felul lui - supă cremă de roşii cu crutoane. Ştiu, când citeşti sună a naibii de bine. Nu a fost rea, nu vreau să fiu rău. Oricum a fost cel mai bun fel din meniu. Mai bine mâncam toată supa. Dar eram prea nerăbdător să trec la minunea de felul doi. Aşa e şi nota. DOI. Papilele mele fine gustative au dat piept în piept cu un cutremurător soteu de castraveţi cu inimaginabile şniţele din conopidă şi morocov. Am mai mâncat soteu la viaţa mea, că maică-mea m-a vrut vegetarian de mic: scoate iarba, pliveşte florile, şamd. Dar acest soteu de castraveţi a fost incredibil...de rău.

Mă bucur că trăiesc şi acum văd cu alţi ochi totul în jurul meu. Cum zice grecul: "A new day, a new life".

marți, 20 aprilie 2010

Long live the King

...the Falafel King. Ne plimbam prin curtea de mâncăruri a lu' Iulius Mall din Timişoara. Maţele nu ghiorţăiau de foame aşa că eram destul de liniştiţi şi ne-iritaţi. Am decis să facem un tur al oazelor culinare de pe acolo şi să nu ne aruncăm direct la celebrii cartofi prajiţi cu ceva carne pe lângă ei. Zis şi făcut. După un tur complet, unde crezi că ne oprirăm? La Falafel King. Mâncare cu specific libanez. Aşa zice descrierea, nu eu. Care ce credeţi că oferă? Shaorma şi alte derivate de-ale sale. Nu zic că e rău, dar chiar căutam să mănânc ceva mai special. Degeaba, obiceiurile vechi nu se uită. Şi văd pe meniu scris mare "NEW". Opa! Au băgat deci băieţii un nou fel, care se numeşte Jusuk. Sper că am ţinut bine minte, că ajuns acasă am căutat pe Google termenul ăsta şi nu am găsit nimic. Sujuk. Şi am găsit şi descrierea aici. Cine ştie ce înseamnă în arabă. De fapt nici nu vreau să ştiu. Văd ce înseamnă dar nu ştiu ce legătură este cu ce am mâncat

Am comandat două porţii şi am rămas plăcut surprins. Conţine carne de vită, condimente din belşug, sos de care vrei (tsatsiki, sos de usturoi, etc.), eternii cartofi prajiti, salata de roşii cu ceapă. Carnea de vită şi cartofii sunt în lipia pe jumătate îndoită iar apoi este feliata ca pizza în vreo 4 felii, numai bune de apucat şi înfulecat. Totul stropit cu un Cola rece. Sănătate curată!



Îmi pare rău de calitatea pozei, promit să mă înarmez cu aparatul de fotografiat data viitoare.

luni, 19 aprilie 2010

Vreau să evadez

Am visat azi-noapte că stau pe o terasă la soare şi beau un cappucino cu frişcă şi mă simt bine. Am visat că nu stau înconjurat de gherţoi şi cocalari. Am visat că lumea ştie să se îmbrace pentru ei, pentru sufletul lor şi nu ca se epateze. Am visat că îi pot învăţa pe alţii valorile cu care am fost crescut. Măcar copilul meu să mai aibă şansa asta. Am visat că pot să mă exprim aşa cum vreau şi să nu mă simt vinovat sau analizat. Am visat că odată cu vârsta ne şi maturizăm şi nu mai judecăm aşa de uşor oamenii.

Ora 7 a venit şi eu din vis m-am cam trezit. Happy Monday morning. Să ne punem masca şi să începem o nouă săptămână.

Diseară când mă culc...vreau să evadez acolo în vis.

joi, 15 aprilie 2010

Cele patru sandwich-uri au fost trei: Lucas si...

Să zicem ca iar ţin regim. Şi să zicem că salata îngurgitată la prânz nu prea ţine de foame şi pe la 3-4 după-amiază, ditamai războiul demn de o planşă de 16 jucatori de StarCraft îmi ţine ocupat stomacul. Ca să cuceresc reduta cu eleganţă şi stil, adică sa îl păcălesc cu ceva mai light şi nu cu kebap şi shaorma (whatever its spelling may be), caut alternative. O alternativă ar fi un sandwich finuţ. Ştiu...nu săriţi pe mine spunând ca nu e de regim. Nici nu am zis ca vreau de regim. Doar mai light! Ca sabia lui Vader.

Deci, care va să zică şi cum spuneam, s-a deschis în Timişoara un local nou de astfel de preparate "pret-a-manger" - Lucas Super Sandwich. Am optat pentru un mini sandwich cu ceafă afumată la mirificul preţ de 5 lei. Chifla e micuţă ce e drept, dar faptul că e făcută de ei îi dă o aromă şi o savoare aparte. Prima muşcătură m-a surprins un pic neplăcut. Şi să zic de ce...d'oh! Oameni buni, care vă deschideţi sandwicherii şi alte localuri unde nu serviţi doar supă la plic, aţi mîncat vreodată un sandwhich, kepab sau alte chestii din care se muşcă şi conţin ceva? Dacă aţi mâncat măcar o dată în viaţa voastră un sandwich, v-a plăcut să extrageţi toată ceafa afumată sau costiţa din el din prima îmbucătură? Feliaţi cât puteţi de bine acele bucăţele de carne fiindcă altfel rămânem cu chifla unsuroasa şi cu foaia de salată verde între degete. Şi e doar un sandwich, nu e nimic inspirat din bucătăria fusion ca să zicem că nu ştim să pregătim. Un sandwhich! Mâncăm sandwich-uri de când am păşit pe holurile grădiniţei.



În rest, totul a fost bun, ingredientele de calitate...dar feliaţi carnea! Cu cuţitul.

Pot să zic că am fost mulţumit...dar feliaţi carnea!