Beijing sau nu bei jing
Restaurantele chinezeşti au cunoscut un mare succes pe meleagurile noastre în ultimii ani. În mare parte datorită preţurilor decente şi a exotismului pe care îl oferă. Ne-am cam săturat de micii mâncaţi pe faţă de masă de linoleum sau de clasicul piure de cartofi cu ceafă. Nu ca aş avea ceva împotriva lor. Doamne fereşte. Dar ca şi într-o relaţie de amor, şi în relaţia culinară intervine monotonia şi e bine să mai schimbăm ceva.
Pe la începuturile lor, restaurantele chinezeşti erau privite ca locaţii high-class. Acum poate că aşa le priveam eu. Nu aveam venituri sa-mi permită o masă pe acolo. În plus, te speriau maşinile parcate în faţa lor. Toate una şi una. Treceam prin faţa lor, când veneam de la serviciu, şi încercam un sentiment de genul fetiţei cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen. Dar vremurile au trecut, iar Big Ben s-a făcut chiar big. Şi a călcat pragul acestor lăcaşe de cult culinar să se închine la dragonii Gong Bao sau Sichuan.
Localul de care vă povestesc azi se cheamă Restaurantul Beijing din Timisoara. Adică nu se cheamă, că doar nu se strigă pe el însuşi, ci este botezat. Un nume foarte inspirat, care nu mai lasă loc de dubii. Alte restaurante au nume gen: Marele Zid, Marele Chinezesc, Song Du, Intergalacticul Zid, etc. Beijing mi se pare concis şi la obiect. Ce să o mai ardem atât.
Amplasarea nu este una dintre cele mai fericite. Se putea şi mai bine. Ca să ajungi pe strada Romulus (colţ cu str. Giurgiu) trebuie să ai ceva cunoştinţe de străzi cu sensuri unice prin acea zonă sau să primeşti un newsletter de la Drumuri şi Poduri despre evoluţia lucrărilor de "amenajare". Partea bună e că au şi comenzi la domiciliu, nu tarifează transportul şi cutiile în care aduc mâncarea şi poţi plăti şi cu bonuri de masă.
Dar ajunge cu logistica şi amplasarea. Să ne ocupăm de ce ştim noi mai bine, de mâncare şi atmosferă. Ajungem vreo cinci suflete pe la orele amiezii să călcăm pragul localului. Afară...călduţ. Înăuntru...friguţ. Nu ne mai venea sa ne scoatem hainele să ne aşezăm. Dacă ne trage frigu la popou şi răcim. Ne codim noi, întrebăm mai în glumă dacă sunt în regulă cu facturile de căldură. Ni se explică că au ceva probleme. Nu am mai intrat în detalii. Nu ar fi stricat să ne lase să scoatem masa în stradă, era mai cald şi aveam parte de mai multă lumină. Ah da, era şi întuneric de era să-mi sparg genunchiul într-un scaun. Vin meniurile şi ne apucăm să le cercetăm cum cerceta Cousteau fundul oceanului...bâjbâind. Iau două lumânări de la mesele vecine şi le aprind, să fie întru veşnica pomenire a animăluţelor pe care le vom mânca şi pentru a citi mai bine. Parcă începea să fie o atmosferă mai veselă. Dar totuşi lipsea ceva. Muzichia ţinezească. Ţin ţin! Scot arma mortală celulară şi găsesc nişte muzică clasică ţinezească. Acum că am rezolvat cu atmosfera, aşteptăm mâncarea.
Am primit nişte pui Gong Bao delicios cu orez simplu. Sosul îmbina o mulţime de miresme, iar gustul a fost foarte echilibrat. Un pic dulceag ca să atenueze din iuţeala aredeiului. Orezul l-am comandat simplu, dar l-am tunat cu un pic de piper şi sos de soia, cât să-i dau o sclipire de mireasmă. Orezul în sine e destul de fad şi e bine să apelăm la astfel de artificii. A mai urmat un pui "si chan"...aşa scrie în meniu. Puiul "si chan" este în varianta cu sos şi fără sos. "Aşa fac ei" ne zise misterios tanti de ne lua comanda. Ei....care ei? Mă simţeam ca în Independence Day sau Signs. Celebrele spaghete prăjite au încununat festinul. Cât despre prezentarea mâncării, mi-a lăsat impresia de cantină obişnuită. Aşezată direct cu polonicul! Facem mâncarea, o turnăm în farfurie şi o servim. Ca impresie artistică, jalnic.
În concluzie, preţuri accesibile, mai mici decât la concurenţă şi mâncare gustoasă. Pentru atmosferă, sunaţi înainte ca sa fiţi siguri să e pornită căldură şi că au baterii în radio.
Calvin Trillin a spus despre mâncarea chinezească şi înclin să-i dau dreptate:
"When it comes to Chinese food I have always operated under the policy that the less known about the preparation the better."
Pe la începuturile lor, restaurantele chinezeşti erau privite ca locaţii high-class. Acum poate că aşa le priveam eu. Nu aveam venituri sa-mi permită o masă pe acolo. În plus, te speriau maşinile parcate în faţa lor. Toate una şi una. Treceam prin faţa lor, când veneam de la serviciu, şi încercam un sentiment de genul fetiţei cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen. Dar vremurile au trecut, iar Big Ben s-a făcut chiar big. Şi a călcat pragul acestor lăcaşe de cult culinar să se închine la dragonii Gong Bao sau Sichuan.
Localul de care vă povestesc azi se cheamă Restaurantul Beijing din Timisoara. Adică nu se cheamă, că doar nu se strigă pe el însuşi, ci este botezat. Un nume foarte inspirat, care nu mai lasă loc de dubii. Alte restaurante au nume gen: Marele Zid, Marele Chinezesc, Song Du, Intergalacticul Zid, etc. Beijing mi se pare concis şi la obiect. Ce să o mai ardem atât.
Amplasarea nu este una dintre cele mai fericite. Se putea şi mai bine. Ca să ajungi pe strada Romulus (colţ cu str. Giurgiu) trebuie să ai ceva cunoştinţe de străzi cu sensuri unice prin acea zonă sau să primeşti un newsletter de la Drumuri şi Poduri despre evoluţia lucrărilor de "amenajare". Partea bună e că au şi comenzi la domiciliu, nu tarifează transportul şi cutiile în care aduc mâncarea şi poţi plăti şi cu bonuri de masă.
Dar ajunge cu logistica şi amplasarea. Să ne ocupăm de ce ştim noi mai bine, de mâncare şi atmosferă. Ajungem vreo cinci suflete pe la orele amiezii să călcăm pragul localului. Afară...călduţ. Înăuntru...friguţ. Nu ne mai venea sa ne scoatem hainele să ne aşezăm. Dacă ne trage frigu la popou şi răcim. Ne codim noi, întrebăm mai în glumă dacă sunt în regulă cu facturile de căldură. Ni se explică că au ceva probleme. Nu am mai intrat în detalii. Nu ar fi stricat să ne lase să scoatem masa în stradă, era mai cald şi aveam parte de mai multă lumină. Ah da, era şi întuneric de era să-mi sparg genunchiul într-un scaun. Vin meniurile şi ne apucăm să le cercetăm cum cerceta Cousteau fundul oceanului...bâjbâind. Iau două lumânări de la mesele vecine şi le aprind, să fie întru veşnica pomenire a animăluţelor pe care le vom mânca şi pentru a citi mai bine. Parcă începea să fie o atmosferă mai veselă. Dar totuşi lipsea ceva. Muzichia ţinezească. Ţin ţin! Scot arma mortală celulară şi găsesc nişte muzică clasică ţinezească. Acum că am rezolvat cu atmosfera, aşteptăm mâncarea.
Am primit nişte pui Gong Bao delicios cu orez simplu. Sosul îmbina o mulţime de miresme, iar gustul a fost foarte echilibrat. Un pic dulceag ca să atenueze din iuţeala aredeiului. Orezul l-am comandat simplu, dar l-am tunat cu un pic de piper şi sos de soia, cât să-i dau o sclipire de mireasmă. Orezul în sine e destul de fad şi e bine să apelăm la astfel de artificii. A mai urmat un pui "si chan"...aşa scrie în meniu. Puiul "si chan" este în varianta cu sos şi fără sos. "Aşa fac ei" ne zise misterios tanti de ne lua comanda. Ei....care ei? Mă simţeam ca în Independence Day sau Signs. Celebrele spaghete prăjite au încununat festinul. Cât despre prezentarea mâncării, mi-a lăsat impresia de cantină obişnuită. Aşezată direct cu polonicul! Facem mâncarea, o turnăm în farfurie şi o servim. Ca impresie artistică, jalnic.
În concluzie, preţuri accesibile, mai mici decât la concurenţă şi mâncare gustoasă. Pentru atmosferă, sunaţi înainte ca sa fiţi siguri să e pornită căldură şi că au baterii în radio.
Calvin Trillin a spus despre mâncarea chinezească şi înclin să-i dau dreptate:
"When it comes to Chinese food I have always operated under the policy that the less known about the preparation the better."
Comentarii
Trimiteți un comentariu