marți, 29 aprilie 2014

nu Vinci


Am eu un citat scornit de mine că cică lumea ar fi mai bună fără restaurante proaste şi ar fi mai rea fără restaurante bune. Fără laudă de sine, cred că e şi adevărat. De aia suntem atât de schimbători, noi oamenii, că de fapt nimerim în locuri care ne pot strica ziua sau care ne-o pot face mai bună. 

Restaurantul Leonardo da Vinci din Timişoara se încadrează undeva pe la mijloc, deocamdată. Zic deocamdată fiindcă am degustat doar meniul zilei. Şi aş vrea să cred că nu toată mâncarea este la fel.

Ca şi amplasament, nu este cel mai fericit loc dar iubesc zona pieţei Traian. Am crescut în zonă şi ştiu de câte ori eram fugărit de oamenii de culoare de pe acolo. Nu că aveau ceva cu mine, doar cu sandwich-urile mele şi cu banii de buzunar. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu cred că mai sunt probleme. Locuri de parcare am găsit ziua în amiaza mare. Poate o fi din cauza zonei şi oamenii preferă să vină pe jos. Vorba aia...nu există asigurare mai bună pentru furt decât să o laşi în curtea ta. Şi nici acolo nu e în siguranţă. Parcă văd că mă dă careva în judecată pentru rândurile astea. Ori de la vreo asociaţie a minorităţilor ori de la restaurant că îi defăimez.

Ca şi design, de cum intri te loveşti de atmosfera da vinciană. Vitraliile de la intrare şi scaunele solide şi înalte sunt primele care îţi lovesc ochii. Frescele italiene cu peisaje  şi schiţele lui da Vinci te introduc în ambientul florentin. Mare a fost surpriza când am încercat să urnesc un scaun să-mi pot aşeza dosul pantagruelic pe el. Dacă eram o femeie gravidă cred că năşteam instant de la efort. Dar fiind un atlet, doar un testicol am reuşit să-l desprind de la efort. Oameni buni, vorba lui Bănică junior, păi ăsta e testul suprem pentru un cuplu la prima întâlnire. Dacă vine un sfrijit cu iubita lui să mănânce o salată? La aşa ruşine să-l supuneţi! Să nu poată el trage scaunul pentru aleasa inimii lui. Tzzzzz! 

Ne-am aruncat cu mic cu mare pe meniul zilei, unde ai de ales la felul I printre mai multe supe sau ciorbe. Am mers pe ciorbă de pui a la grec si pe una de fasole. La meniul zilei de obicei încerc să nu comentez foarte mult la cantitate şi calitate. Mă aştept ca pentru 15-18 lei să nu fie mare răsfăţul. Dar nici să îmi dai lături sau trei picături de ciorbă. Dar să revenim. Ciorba a fost medie, bună la gust, orez destul cât să mai existe şi lichid. Felul doi a fost dezastruos. Carnea de porc a fost un pic mai moale decât o talpă iar cartofii copţi erau arşi la capete. Iar dacă nu erau arşi, se sfărâmau în furculiţă. Salata verde cred că a fost culeasă chiar înainte ca turma de dinozauri să iasă la păşunat. Ca desert, celebrul tiramisu şi-a făcut apariţia. Bun la gust dar foarte mic la stat. O să vedeţi poza de fapt. Ca să nu credeţi că exagerez. 

Poate doar la meniul zilei au fost atâtea scăpări. Dar nici asta nu ar fi o scuză, fiindcă asta înseamnă că îţi baţi joc de banii munciţi ai unor oameni flămânzi. Şi e păcat şi e valabil pentru toate restaurantele care îţi oferă meniul zilei doar că se practică. Dacă nu-ţi permiţi să faci zilnic un meniu decent, nu-l găti. Nimeni nu te obligă.





 Lumea ar fi mai bună fără restaurante proaste şi mai rea fără restaurante bune.
 Big Ben  

joi, 17 aprilie 2014

Casa Antinori


Recomandat ca fiind unul dintre cele mai bune restaurante cu specific mediteraneean, merita să ne încercăm papilele gustative si aparatele foto. Drept urmare, am purces spre ceas de seară către restaurant. 

Restaurantul Casa Antinori din Timişoara este amplasat într-una din cele mai mari intersecţii din oraş. Ceea ce nu-l recomandă pentru o seară de vară pe terasă. Asta dacă nu vreţi să auziţi înjurături, claxoane şi diferite melodii din boxele participanţilor la trafic. Dar atmosfera din interior este în maximă contradicţie cu ce se întâmplă afară. Nici un sunet nu razbate prin geamurile generoase, ceea ce mă face să aleg acest loc în caz de incidente nucleare. Design-ul este unul de bun gust şi îţi lasă impresia de comfortabil şi de casa bunicilor...mai bogaţi aşa. 

Ca să  nu conspectăm meniurile pe uscat, ne decidem la băuturi. Unii la vin, unii la bere, ceilalţi la bere fără alcool iar unii sucuri naturale şi ciocolată caldă. Dar spre mirarea noastră, sucurile naturale şi ciocolata caldă nu erau disponibile. Am aflat că aparatele nu funcţionează. Aparate?! Nu ştiu de ce ai avea nevoie de aparate pentru băuturile de genul ăsta. Şi dacă sunt stricate şi ştii că ai clienţi, mergi dragă la A****n, că eşti lângă el, cumpără cu 3 lei un storcător din ăla manual şi bagă muşchiul la treabă. Ca să nu vorbim de ciocolata caldă. Nici nu vreau să cred că ar fi fost din plic. Topeşti nişte ciocolată caldă amară, adaugi lapte şi...surpriză! Avem ciocolată caldă. Până la urmă, aceste delicatese au fost înlocuite cu produse din gama C**a. Bio!

Meniul este foarte bogat şi oferă o mare varietate de preparate bazate pe fructe de mare. M-ar fi bucurat să existe mai multe aperitive care să fie potrivite pentru un grup mai mare. Dar din partea casei am primit un fel de grisine cu usturoi şi sos pesto. Am mai comandat şi două porţii de croistini cu somon şi brânză ricotta.

Pentru felul principal, cred că e mai potrivit să pun o descriere la fiecare poză de mai jos.


"Grisine" cu sos pesto...dacă s-a vrut să fie un fel de sos pesto. Oricum, vin din partea casei. Aşa că, bucuraţi-vă de ele.


 Crostini cu somon şi ricotta. 

Bere Leffe brună, turnată cu deosebită îndemânare şi pricepere de chelner. Nu ştiu unde te-ai şcolit, dar de la ţară de unde vin eu, berea nu se bea aşa.


Salată de rucola cu roşii cherry şi parmezan.


Polo Farcito. Rulou de pui cu muguri de pin  cu brânză şi sos brun. Bun şi îndeajuns.


Spinaci con buro. Din câte ştiam, corect este spinaci al buro dacă este un sos de unt. Dar nu mă pronunţ în materie de terminologie culinară.


Broccoli. Simplu şi eficient.


 Calamarata. Paste cu calamar şi roşii cherry.

Somon cu sos de piper verde.


Somon la grătar cu sparanghel şi sos de brânză. Aranjamentul de vis. Cred că aducea cu o insulă cu trei palmieri inundată de lavă albă. 

Penne cu somon şi creveţi.


Desertul nu m-a dat pe spate. Având o oarecare experinţă în degustatul dulciurilor, nu am fost foarte impresionat. Să nu mă înţeleagă nimeni greşit, de bun a fost bun. Doar că la astfel de restaurante te aştepţi ca chef-ul să te surprindă cu ceva. Hai să vedem ce a fost la desert:
 
 Semifreddo amaretto.


Crostata cu smochine.

Inimă de ciocolată. Înainte să comand, am tot încercat să extrag definiţia inimii de ciocolată de la chelner, ca să ştiu la ce mă aştept. Chocolate lava? Tortino fondante? Nu, este inimă de ciocolată. Asta mi-a dovedit că există şi termeni româneşti pentru deserturi simandicoase. 

Per ansamblu, experienţa a fost una plăcută. Chiar dacă mai sunt unele scăpări, nu înseamnă că nu te simţi bine. Am râs mult şi am mâncat la fel de mult. Pentru restul, de aia s-a inventat hazul de necaz. Dacă ai şi o companie plăcută, garantat iese bine. 

“Seize the moment. Remember all those women on the 'Titanic' who waved off the dessert cart."
Erma Bombeck