luni, 28 ianuarie 2013

Bugar'D - muşchetarul culinar


Întunericul era tot mai copleşitor şi dura de ceva luni. Ochii i se obişnuiseră cu negrul de nepătruns şi stătea resemnat şi trist în singurătatea lui. Lumina soarelui era doar o amintire. La fel şi momentele în care era înconjurat de atâtea persoane, veselie şi bunăstare. Nu înţelegea de ce, dintr-o dată, toată lumea l-a părăsit. Era idolul lor, era zeul la care toţi se închinau. În fiecare seară erau în jurul lui, cântând, mâncând şi degustând beri. Era stropit cu apă când devenea prea încins şi lăsat în tihnă după ce ofrandele erau aranjate pe masă. Oare mai vin astfel de vremuri? Ce s-a întâmplat cu toţi acei oameni?

Cred că dacă gratarul meu ar avea un suflet, astfel de trăiri ar trece prin mintea lui metalico-lemnoasă. Îl cred şi eu. După ce o vară întreagă a fost iubit şi idolatrizat, acum stă cuminte sub o prelată. Dar e spre binele lui. Acuşi va fi dezvelit cu mare fast si stropit iar cu bere, grăsimea curgându-i printre dinţii metalici. Ce-i drept, îmi era şi mie dor de nişte mici clasici, fără prea multe fiţe. Doar cu muştar şi nişte cartofi prajiţi. De când iarna şi-a intrat în graţii, nu am mai făcut nici un grătar. Unde să te duci atunci decât într-un pub. Că doar nu o sa mă duc la teatru.

joi, 17 ianuarie 2013

Ca sa moara fibrobarili!

Îmi sticleau maţele de foame şi stomacul mormăia de parcă înghiţisem un urs şi încă nu murise de la sucul gastric. Se făcea de ora şase jumătate piem. În mod normal te îndrepţi acasă la un piept de raţă la cuptor sau la nişte paste cu gorgonzola. Apropos de gorgonzola, mă tot pregătesc să mă laud ce sos bun de gorgonzola am făcut dar încă nu-mi iese ce vreau. Nici prea prea nici foarte foarte. Să revin. Deci, în mod normal, după serviciu, te îndrepţi spre o masă liniştită. Cum aveam programare la o sesiune de masaj fără finalizare, nu aveam mari speranţe să îmbuc ceva în următoarele două ore.

În drum spre sesiunea de terapie musculară, o minunată idee se naşte în mintea jumătăţii mele. "Hai să ne oprim la magazinul ăla naturist *********** **********. Bună idee, mai ales că trebuia să îmi reîntregesc stocul de Permen, Laba Ursului şi Sprânceana Crocodilului. Ca să nu uit de ceaiul din celulă de libelulă, bun la orice.

joi, 10 ianuarie 2013

Berarul şi curtea lui


Berarul este de obicei un om foarte norocos. Deduc acest lucru din faptul că pe lângă că are o meserie îndrăgită de multă lume, nici nu are probleme în dragoste din cauza siluetei. Realitatea şi pozele o reflectă. Nu am văzut niciodată un berar singuratic şi trist. Tot timpul este înconjurat de nuri durdulii şi multe zâmbete. Nu le pasă de burtă sau guşă. E însuşi Berarul. Omul care aduce în vieţile noastre atâta fericire, obezitate şi probleme cu ficatul. Să nu mai zicem de balonări şi alte probleme gastrice. Şi e atât de îndrăgit încât i se face chiar şi curte. Este drept că nu ştiu genul persoanei care i-a făcut curte dar în imaginaţia mea este o blondă cu cosiţe drepte şi bogate. Cosiţele. De la regula nescrisă a berarului singuratic există şi excepţii. De exemplu celebrele mănăstiri de călugări unde se face o bere extraordinară. Păi ce să facă şi ei. Că doar nu o să cultive măceşe şi să crească gărgăriţe.

În Timişoara avem vreo două curţi ale berarilor. Una se află în zona centrală a oraşului iar cealaltă este un fel de rebrand al fostei Fabrici de Bere. V-am mai povestit eu într-un articol cum am fost trist şi dezamăgit de Fabrica de Bere pe care o cunosc de când băteam străzile cartierului Fabric. Unde se poate începe prima beţie decât la Fabrica de Bere?! Din păcate, calitatea servirii şi a bucatelor a avut de suferit cu trecerea timpului şi nu am mai trecut pe acolo.

duminică, 6 ianuarie 2013

Nenea...vă plac peștele?


Nu știu unii cum sunt, dar eu cum aud de sushi intru în trepidații. Dar în trepidații de plăcere. Nu contează ora, locul și starea stomacului. Mă pot obișnui cu sushi la orice oră și în orice stare aș fi. Cred că aș putea îngurgita cantități nelimitate. Sau cel puțin așa credeam. De data asta mi-am găsit nașul.

Nașul ăsta culinar se numește Asaka Running Sushi și trebuie să bateți ceva drum până la el fiindcă este taman în Munchen. Mai exact pe Amalienstraße 39. Running sushi nu înseamnă că trebuie să fugi literalmente după pește, să-l tranșezi și să-l bagi într-o algă sau cine știe ce ierburi. Dacă era așa, eu nu mai apucam să mănănc sushi. De fapt, v-am mai povestit de prima mea experiență de îndemânare culinară unde a trebuit să combin dexteritatea mânuirii bețișoarelor cu coordonarea gurii de a prinde în ultimul moment bucata care aluneca vertiginos dintre bețe.