joi, 30 septembrie 2010

Covridogu'

Dacă tot iubesc animalele, este imposibil să nu-mi placă hotdogu' şi derivatele sale. Îmi plac crenvurştii în toate felurile. De la cei simpli, la cei cu caşcaval în interior, sfârşind cu celebrii câini fierbinţi şi cu mai noul produs covridog de la Simigeria Petru din Piaţa Victoriei, Timişoara.

Mi se par alimentele potrivite pentru o dimineaţă veselă sau posomorâtă. Se încadrează de minune în peisajul unui mic dejun sau al unei gustări scurte între mese. Cu condiţia să fie şi gustoşi. Adică să aibă o consistenţă şi să pocnească în gură când muşti din ei. Iar sună totul de parcă aş face recenzia unui nou film cu Tera Patrick.

Înţeleg că nu sunt tocmai un aliment sănătos. Ştiu că pasta aceea rozalie conţine de la hârtie igienică pentru culoare până la cioculeţe mici de pui pisate. Mi s-a mai făcut oferta să merg să văd procesul de fabricaţie, dar m-am abţinut. Ţin la starea mea de bine şi câteodată este sănătos, pentru psihic, să te amăgeşti că totul este frumos.

Simigeria Petru din Timişoara a început să ne încânte pe noi timişorenii din martie 2010. Au diferite produse, dar la mare căutare sunt covrigii simpli, cu mac, susan, ciocolată, stafide, nuci şi cine ştie ce or mai inventa. Îmi pare rău că nu au şi cu unt. Iei covrigu, îl tai pe mijloc ca pe un hotdog, dacă tot e vorba, şi bagi nişte feliuţe subţiri de unt. Cu o cafea caldă dimineaţa merg de minune. Dar ce străluce mândru printre covrigei este însăşi Măria Sa Covridogu'...

Covridog e noul lor produs lansat. Adică crenvurşt în aluat de covrig, acoperit cu susan. Nu e o mare scofală. Dar prezentarea este în sfârşit una care să ne apropie de vecinii noştri de peste graniţe. Sunt serviţi în nişte suporturi de carton, în culorile firmei şi cu însemnele simigeriei. Nu recomand să-i mâncaţi în maşină în timp ce conduceţi. Susanul ăla e păcătos rău de tot. Intră în toate orificiile. Iar o dau pe ulei. Mai bine las pozele să vorbească de la sine.





"The noblest of all dogs is the hot-dog; it feeds the hand that bites it."
Lawrence J. Peter.

marți, 28 septembrie 2010

Pizza şi bestia

Bella Italia (franciză, să specific) se remarcă ca o italiancă pieptoasă printre celelalte reprezentate de seamă ale diferitelor culturi culinare, care te îmbie când urci pe terenul Almondo al Iulius Mall din Timişoara.

Cum nu mai încercasem demult o pizza, paşii s-au îndreptat fără să şovăie spre puntea suspinelor. Suspinam de poftă, nu de durere. Ne-am aţintit ochii spre meniul agăţat în faţa noastră. Înţeleg de ce meniurile sunt atât de sus si se scrie mare pe ele. Dacă mănânci la concurenţă, să-ţi sară în ochi meniul iar bucata de mâncare să-ţi rămână blocată în gât când vezi preţurile şi felurile celuilalt. Dar noi care stăm chiar în faţa tejghelei, părem nişte căscaţi cu capetele date pe spate, leşinaţi de poftă, căutând cea mai bună alegere. Şi mai scoatem sunete ciudate "Hmmmm, nnnnnn" "Aaaaaaaa", ca apoi să vedem ditamai rândul din spate de priviri ale unor fiinţe cu glicemia scăzută şi cu saliva în colţul gurii.

Cea mai uşoară alegere a fost pizza casei, pizza Bella Italia care conţine printre altele, fiţi atenţi, chiar şi blat pizza. De obicei dacă nu-ţi place un ingredient menţionezi "Fără ceapă, am arsuri" şi mă întreb cum ar fi să-i spui "Fără blat pizza dacă se poate, sunt intolerant la aluat". Primeşti oare un fel de ghiveci din toate ingredientele? Sună bine, dar să nu încercăm. Am marea rugăminte de a scoate menţiunea "blat pizza", altfel să fiu al naibii dacă nu mă duc şi cer un hamburger fără chiflă, spaghetti fără paste şi filet mignon fără carne de vită.

Deci, am comandat o pizza Bella Italia şi Quattro Formaggi (cu blat inclus). Pizza Bella Italia a avut ceva ingrediente mai multe, dar nu pot zice că abunda de ele. Aluatul este crocant şi bun dar este moale şi lipicios în interior. Semn că au dat focul la mare şi s-a copt totul la suprafaţă. Poate trebuiau să prindă emisiunea "Cum să găteşti o pizza bună" şi noi îi reţineam. La quattro formaggi nu mai ai ce zici decât "Multă apă!". Şi să iei neapărat o gumă de mestecat, să nu fericeşti pe cineva când stai de vorbă. Aşa e când deguşti brânză în general, nu doar la sortimentul acesta de pizza.




"You better cut the pizza in four pieces because I'm not hungry enough to eat six."
Yogi Bear

vineri, 24 septembrie 2010

Micul post alimentar

Prin post nu mă refer la varianta britanică a cuvântului articol, ci la postul culinar care se ţine de obicei pe la sărbători. Dar acum vreau să vorbesc de micul dejun, care în limba engleză este compus din "break" şi "fast". Iar "fast" înseamnă post. Atât de greu le-a fost englezilor să se abţină de la papa de seară până de dimineaţă încât era considerat ca un post. Bun şi aşa.

E adevărat că lungimea acestui post depinde de fiecare dintre noi. Cei mai curajoşi ajung acasă pe la 6 seara şi se desfată cu o salată sau un iaurţel. Cei mai slabi de înger sparg frigiderul în miez de noapte, spărgând ouăle şi sfârâind carnatul în cea mai mare tigaie din casă. Pentru aceştia, acest post devine mic fiindcă ne despart doar câteva ore până la micul dejun.

Dar totuşi, de ce îi spunem noi atunci micul dejun? Bineînţeles că provine din francezul "petit dejeuner". Acolo înţeleg că e petit, că bieţii francezi înfulecă un croissant şi o cafea şi gata! Dar privind lucrurile prin prisma vorbei că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, nu mai ştiu ce să cred. Ori vorba e greşită, ori termenul în sine e ales prost.

Întotdeauna am fost intrigat de scenele de dimineaţă prezentate în filmele americane. Când se trezesc se spală, fac dragoste, plimbă câinele, fac jogging, gătesc micul dejun, hrănesc copii, pleacă la birou, şamd. Eu când mă trezesc de dimineaţă, de-abia nimeresc uşa de la baie şi adorm sub duş cu capul pe flaconul de şampon. Ce să mai gătim, să mâncăm, să plimbăm, să ...

Dar în weekend se schimbă treaba. Atunci mai avem timp să respirăm liniştiţi şi să stăm relaxaţi de dimineaţă. M-am târât încet spre bucătărie, încercând să nu-mi înfig unghiile în toate pragurile. După 10 minute, cafeaua bolborosea fin. Era timpul ca licoarea neagră să ajungă la mine în sistem. După încă 10 minute, micul dejun era în faza de design.

Pregătirea micului dejun în aşa fel încât să-ţi surprinzi jumătatea este câteodată destul de riscantă. Dacă doarme prea mult, s-a ales praful de surpriză şi ai o droaie de draci pe când se trezeşte. "Te-ai trezit...în sfârşit!" şi începe cearta. Ca să induci efectul de trezire, poţi să apelezi la trucuri ieftine: trântirea unei cratiţe, deschiderea televizorului cu sonorul tare "din greşeală", tragerea apei la baie de cel puţin 5 ori, etc. Dacă se trezeşte repede şi eşti prins cu şorţul în vine....ah, asta era din alt film. Dacă se trezeşte repede şi eşti prins, parcă nu mai e surpriza aia măreaţă. Sincronizarea e importantă ca şi în toate situaţiile. Şmecheria e să pregăteşti ceva rapid, unde nu te bâlbâi, e gustos şi arată frumos în farfurie. E un efort mic iar gestul va fi apreciat. Vă garantez! Dacă nu...dormim toţi pe preş.






Problema căsătoriei este că se termină în fiecare seară după ce faci dragoste, şi trebuie să o reconstruiesti în fiecare dimineaţă înainte de micul dejun. 
(Gabriel García Márquez)

...sau după micul dejun.
(BigBen)

marți, 14 septembrie 2010

La somonul jucăuş

Nu ştiu alţii cum sunt, dar când primesc de la naşu' un mesaj de genul "Bulan, sa veniţi nemâncaţi şi nebăuţi între 19:00 şi 19:30 că se răceşte" nu mai stau pe gânduri. Poate alţii ar mai şovăi, s-ar mai gândi încă o dată, s-ar consulta. Când e vorba de naşu' şi de gătit, ajung aceste două motive să nu mai stau pe gânduri.

Cu naşu' mă leagă o prietenie din copilărie. O copilărie frumoasă, plină de Lego şi machete Matchbox, foarte rare pe vremurile acelea. Noroc cu neamurile noastre din Budapesta, care mă hrăneau cu jucării şi popping candies când ne vizitau în acele timpuri cenuşii. O astfel de prietenie rezistă foarte bine în timp şi depăşeşte orice moment dificil care inevitabil apare la un moment dat. Tocmai de aceea am vrut să pecetluim această prietenie.

Naşu' e un mare bucătar şi un fan înfocat al lui Jamie Oliver. Să nu înţelegem greşit termenul "înfocat" şi nici să nu-l privim din perspectiva brokeback mountiană. E foarte deschis la tot felul de reţete îndrăzneţe şi îi place să combine aromele.


Nu ştiam la ce bucate să mă aştept şi ce vin să aleg. Că nu mă pot duce cu pet-ul de Noroc. De obicei, vinul este flexibil şi cade bine în orice împrejurare. Am ales un vin roşu, crezând într-o masă cu carne roşie. De cum am intrat, am simţit miresmele de peşte la cuptor. Mi-am dat seama că greşisem cu alegerea vinului. Dar naşu', gurmand versat, a scos rapid de la rece o sticlă de Muscat sec.

În faţa noastra, stăteau trufaşe nişte bucăţi generoase de somon, date pe grătar câte două minute pe fiecare parte iar apoi troznite la cuptor vreo 20 de minute. Nu prea mult, altfel vor fi uscate şi fără savoare. Ca şi garnitură, legumele gratinate au fost alegerea perfectă pentru a însoţi somonul în drumul lui spre pântecele noastre.





După ce am încheiat masa cu încă un pahar de vin şi două sughiţuri, a venit timpul pentru mişcare. Nu, nu e vorba că am ieşit la plimbare pe afară. Nici vorbă. Am pus în funcţiune noua achiziţie a naşului. Un WII negru drăcos! Am trecut pe rând prin arenele Roland Garros, pe la gala de box sponsorizată de HBO, prin Cheile Nerei la un rafting de calitate şi prin Scoţia la o partidă de golf. Încă mai simt efectele febrei musculare, după atâtea sporturi într-o singură seară.

Închei cu un citat cât se poate de adevărat:

Fish, to taste right, must swim three times -in water, in butter, and in wine.

vineri, 3 septembrie 2010

Balotăm la Balaton

După weekend-ul bio ne-am pregătit să testăm şi cunoştinţele culinare ale vecinilor noştri din ţara paprika-ului şi a gulaşului. Şi dacă tot e vară, am ales o destinaţie cu ceva apă pe lângă, fiindcă nu pot sta ca şopârla pe piatră fără să mă stropesc puţin. În ditamai pusta maghiară, se întinde un lac destul de mărişor, de fapt cel mai mare din Europa Centrală, după cum zic cercetătorii britanici.

Ca şi în fiecare concediu, când e vorba să fac bagajul, mai un pic şi îndes tot dulapul. Dacă cumva plouă şi îmi iau blugii, atunci vreau cămaşa aia şi pulovărul ăla. Dacă e prea cald si transpir, poate mă pătez cu maioneză şi vreau trei tricouri pe zi. Dacă e frig şi port pantofi, luăm ciorapi închişi la culoare. Dar dacă e fain afară şi am chef de pantofii de sport în loc de sandale. Atunci luăm şi ciorăpeii albi. Mânca-i-ar tata pe ei de ciorăpei. Poate ar trebui şi bluza aia sport. "Sau poate nu" - se auzi şuierând doamna nevastă.

Destinaţia era Pensiunea Piknik din statiunea Siofok, un fel de Mamaia de pe la noi.

Am ales-o fiindcă avea piscină şi mic dejun la un preţ decent. Ştiu că e ilogic să te duci la un lac sau mare şi să cauţi loc de cazare cu piscină. Dar am avut eu o bănuială că nu voi face baie în lac, şi dreptate mare am mai avut. Cam mirosea a peşte. Şi nu ştiu dacă din cauza animalelor sau a oamenilor. Dar nu am avut chef să mă scald în el. Noroc cu piscina.

Zilele au trecut repede şi au fost cam repetitive, dar am fost relaxat. Mic dejun, plajă, somn, bere, s*x, bere, True Blood. Prefer concediile unde stai si o arzi la marea artă. Nu-mi place să transpir zile întregi pe la cozi de muzee sau să încarc card-ul aparatului de fotografiat cu poze pe care le găsesc în orice broşură sau pe site-urile de turism. Sau să ajung cu picioarele umflate la hotel, cu un zâmbet tâmp pe faţă că am văzut nu ştiu ce monument. Sună ca un clişeu, dar concediul, aşa cum îl văd eu e plin de soare, chill, berică, şezlonguri şi somn.

Serviciile au fost de excepţie, ospătarii atenţi - dacă s-a întors ospătarul să vadă dacă doamna mea este mulţumită cu limonada, dacă e destul zahăr sau destul de acră - şi bucatele pe gustul meu. Bine, dacă exagera ospătarul ăla, poate îl călca tramvaiul în baie, când se bărbierea. Deci se poate la alţii, la noi nu. Cu tot cu frunza noastră copiuţă de brand de ţară. Prima oară să educăm şi după aceea să oferim.

Să vă desfăt acum cu câteva specialităţi culinare de prin partea locului.


Un gulaş ca la mama lui, ornat deasupra cu ceapă prăjită. Bucăţile de carne puteau fi mai curăţate de grăsime, dar poate la unii aşa le place. Eu prefer carnea macră.



Suntem îndrăgostiţi de pfeffersteak şi de aceea îl încercăm peste tot unde mergem. Prima cunoştinţă cu pfeffersteak-ul a fost în luna de miere, în Palma de Mallorca. Dar despre pfeffersteak, într-un post viitor.


Nu am fost prieten cu ciupercile şi nici cu supele creme în general. Apetitul de supe creme mi-a fost deschis la Munchen, când am încercat prima oară o supă cremă de broccoli şi roşii. Pe pâinea prăjită, acel Camembert se simţea ca în al nouălea cer.



O supă cremă de usturoi într-un bol de pâine. Delicioasă.




Ciolan cu varză, într-o distribuţie de excepţie şi o regie demnă de un Oscar culinar.




O friptură de curcan cu broccoli şi alte legume.




Cotlet de porc cu salată de crudităţi şi dressing.



Friptură de porc cu sos de muştar şi nelipsiţii cartofi prăjiţi.




Clătite cu mac şi gem.



În meniu scria că este gomboţ, dar nu am înţeles noi cu ce este umplut. Credeam că vine cu tradiţionalele prune încroporate. Dar a fost cu brânză. Nu m-am supărat. Pe bune.





Aici a cam fost spectacol, fiindcă pe lângă erau nişte bule de cremă şi spumă. Delirant de bune.


Ca să închei cum se cuvine, cu un citat găsit recent:

"Hungarians may live in a howl but eat like kings, and the English live like kings but eat like beggars."