vineri, 28 mai 2010

Kentucky Fucked the Chicken

Nu mi-s mare amator de KFC şi McDonald's. Prefer să mă îngraş cu alte bucate. Am mâncat o singură dată la KFC şi atunci nişte aripioare cu cartofi, că pieptul îmi place să-l gust altundeva. Vorba lu' bună-mea: "Pentru un piept bun, dai picioarele la o parte"...nu ştiu dacă se referea la pui, cert e că râdeam să nu creadă că nu înţeleg. Dar mi s-a făcut o poftă nebună de iTwister, fiindcă e plin oraşul de reclame. Şi fiindcă tot e FriesDay, ne-am hotărât să ne aruncăm spre un junk food.

Plin de speranţă, i-am cerut chelnerului din spatele tejghelei, un iTwister Grill. Zâmbitor, îmi spune că e 12 lei şi ceva. Tot oraşul şi netul muge de oferta de 5,5 lei. "Bun, din ăla cu 5,5 lei mai ai pe stoc, garcon?" - mă înclinai spre el, rugător. "Sigur că avem, dar aici aveţi şi cartofi şi băutură răcoritoare" - insista el. "Eu vreau din ăla cu 5,5 lei" - şuerai eu prin strungăreaţă. Am intrat în final în posesia lui şi mă îndreptam spre masa tăcerii să-l savurez. În drumul prelungit şi chinuitor spre masă, eram cuprins de tot felul de gânduri îndoielnice văzând mărimea "godzilliană" a tubului numit iTwister.



Ajung la masă, îl tragem în poză fiecare cu telefonul din dotare şi deschid ambalajul. Era mai mic decât ambalajul. Am simţit gustul sărat al celor două lacrimi care se prelingeau. "Voi muri de inaniţie!" - am tras concluzia. Dar cum şi Zoe a fost bărbată, aşa mi-am adunat şi eu optimismul şi mi-am zis "O fi el mic, dar poate e consistent şi bun". Poate nu! E chiar aşa cum nu trebuie: mic, scârbos şi neprietenos.

Câteva poze exemplificative lângă o monedă de 50 de bani





Mi-s tare curios dacă celor care încropesc reţeta, că nu pot să zic că o creează, li se testează papilele gustative. Adică, oameni buni, am impresia că la voi la KFC e ca şi cu papa de bebe. O îndeşi în gura copiluţului, prostindu-l că e bună, dar tu te ofileşti tot numai când o miroşi.  Mă leşi!?

Aşa de bine începuse ziua, mai ales că Grasu XXL a scos videoclipul de la Azi nu. Atâta bucurie am şi eu!


luni, 24 mai 2010

Tăiţei laţi cu vietăţi din baltă

Aşa ar zice bunică-mea dacă vede ce am mâncat la prânz. Eu îi zic "tagliatelle con frutti di mare", să fiu mai special şi să mă dau bine pe lângă confraţii italieni să nu ma înjunghie când le vizitez pietrele şi statuile.

După două zile de stat în pat, şi nu că m-ar fi arestat o mulatră ci că a dat prima criză de sciatică, discopatie lombară sau naiba ştie cum se cheamă când rămâi frânt de la mijloc şi nu mai poţi merge, m-am cam săturat de pâine prăjită şi sandwich-uri calde. Cu Voltarenu' în mâna dreaptă şi cu Mydocalmu' şi Ketonalu' între dinţi, am atacat vijelios bucătăria.

Nu vă mai descriu de-a fir de-a păr cum s-au desfăşurat ostilităţile, fiindcă sunteţi obişnuiţi de acu' două sau trei articole mai jos. Cert e că se ia o cutie de tagliatelle, se deschide (foarte important acest pas) şi se aruncă într-o oală cu apă în care mai punem puţin ulei de măsline şi sare.




Lăsăm pastele la fiert cam vreo 7-8 minute, exact cum scrie pe cutie, să nu ieşim din cuvântul scris.



Apoi luăm vietăţile mării, le clătim bine într-o strecurătoare şi le lăsăm la scurs.

Le dăm prin tigaie cu un pic de ulei de măsline în care am distuit vreo trei cătei cu pedigree de usturoi.



Când sunt aproape de final, le stropim cu nişte vin. Data trecută am avut vin alb, şi de fapt este şi cel mai potrivit din câte ştiam. De data asta, singurul vin care l-am avut a fost unul roşu, şi am împărţit frăţeşte, un pahar la mine, un pahar în tigaie, să se bucure şi muritoarele marine de un vin de calitate. Îmi pare rău de aceste "fructe de mare" care ajung la noi în tigaie. Aşa se întâmplă cu cei care nu învaţă rapid să înoate şi să se ascundă. Dacă trag chiulul de la orele de înot şi camuflaj, e vina lor!

Peste paste am mai tăiat şi presărat un ardei verde gras. Parcă dă un plus de prospeţime mâncării.






Închei cu un citat care îmi place şi care l-am adaptat după cerinţele mele: "As long as there's pasta, Chinese food and sushi in the world, I'm okay".

marți, 18 mai 2010

CioLAN: Un multiplayer culinar

Este una din zilele în care plouă afară, nu ai chef de ieşit şi nici inspiraţia culinară nu se atinge de tine. Că deh, are şi ea demnitatea ei! Când Age of Empires făcea furori, intră în biroul meu de atunci, actualul meu naş. Era o ploaie rece, mocănească, de îţi pătrundea în cele mai tainice locuri. "Ce zici dacă pleci mai devreme azi, că tot e urât afară, băgăm un Age of Empires în reţea, şi facem întrecere cu arcul virtual câte sticle de bere spargem în realitate" - zise el şugubăţ. Zis şi făcut. Şi ne-am fugărit cu armatele până ni se făcu rău de la atâta fugăreală şi am închis prăvălia seara când se lăsă întunericul. De atunci, de câte ori e o zi ploioasă îmi aduc aminte de acea zi şi zic "Pe vremea asta ori faci copii, ori numeri banii ori faci un multiplayer". Depinde cât de viril, bogat sau gamer eşti!

Fiind o astfel de zi şi în ziua cu pricina, purcezi la un multiplayer culinar. Că ne-am maturizat, nu de alta! Un fel de mâncare, pe cât de nerafinat pe atât de greu pentru hardware-ul cu care eşti dotat: ciolan de porc la cuptor cu pure de cartofi şi salată de roşii cu ceapă verde. Super banal, super greu!

Procesul de instalare este foarte simplu. Se descarcă ultimul build de cioLAN, v1.0 de preferat, de pe ftp-ul frygyder.ro, cu user name: mancaciosu şi password: gargantua, şi se instalează pe o maşină cu încălzire pe apă numită OaLA. Lăsăm procesul de instalare vreo 2-3 ore, ca toate dll-urile să fie instalate corect. După ce procesul de instalare este complet, se crează un shortcut pe Vasul_de_ceramica şi se rulează utilitarul LaCuptor pentru finalizare, maxim 30 de minute.

Notă: Pentru ca jocul să ruleze corect, asiguraţi-vă că aţi instalat DirectPureX şi v-aţi creat un cont pe TomatoesSaladLive. Jocul se recomandă în special tinerilor peste 15 ani şi adulţilor, cu precădere celor cu abilităţi digestive ridicate.

Mai jos găsiţi câteva screenshoturi pentru exemplificare. Imaginile pot fi tulburătoare şi nu se recomandă a fi accesate de către persoane cu colesterol ridicat sau probleme cardiace.









Game over

vineri, 14 mai 2010

Rocco'n'roll

Întotdeauna port un respect deosebit şoferilor maşinuţelor care livrează pizza. Nu mă deranjează că se bagă, că te-njură, că te scuipă, că îţi taie calea...le iert totul. Fiindcă ştiu că acolo undeva, într-un apartament sau o casă, stă un amărât, doi, trei sau mai mulţi care leşină de foame. Şi de aceea, când îi văd în trafic, în oglinda retrovizoare, mă comport ca şi cum ar fi ambulanţa care aleargă să salveze o viaţă. Mă dau cu respect la o parte. În fond asta fac, salvează o viaţă! Nu vi se întîmplă să fiţi iritaţi de foame, să vă certaţi, să fiţi bosumflaţi. Şi după îngurgitarea primelor îmbucături, viaţa să vi se pară mai frumoasă? Vă zic eu că aşa este.

Aşa nişte amărâţi eram şi noi, între patru pereţi. Nu am aşteptat decât 40 de minute exact cum a zis tanti de la capătul celălalt al firului. Nu ştiu pe cine am nimerit la pizzeria Thalia din Timişoara, dar a fost foarte amabilă. După cum cred că aţi ghicit, că funcţionează bine neuronul, e vorba de acea pizzerie. În special de pizza lor pe vatră, branduită Pizza Rocco. Şi cum e moda pe la noi acum, dacă comanzi o pizza, mai primeşti una. Cadoooo! Am selectat de pe oferta lor, o pizza Rocco şi o pizza Capricciosa. Însoţite de un sos super picant, din ăla făcut din mama ardeiului iute, înmuiat în ulei sau ce o fi acolo. Americanii au o vorbă când vine vorba de iuţeli din astea: "Pay on entry, pay on exit". Ca şi la parcări, doar că mai dureros.



Ca să nu ne abatem de la drumul culinar, pizza a fost excelentă. Aluatul e subţire şi crocant iar masa de ingrediente de deasupra a fost gustoasă rău de tot.

Exceptând mazărea, că nu mi se pare că dă bine pe pizza. Dar e doar părerea mea. Dacă mai pui şi sos iute, înfuleci de zici că e sfârşitul lumii. Dacă mai rămâne pizza, o poţi servi a doua zi, delicat la micul dejun, înainte să pleci la birou/şantier/fabrică. Şi rece neapărat.

Un mic sfat dacă vreţi să reîncălziţi pizza. Multă lume o bagă în cuptor dar se bălegeşte de la căldura aia. Luaţi o tigaie şi puneţi feliile la foc mic. Va fi la fel de crocantă şi poate chiar mai bună decât când a adus-o. Nu mă întrebaţi de ce. E unul din misterele care mă preocupă.









miercuri, 12 mai 2010

Dezamăgit de Fabrica de Bere

Cred că titlul spune totul. Probabil că nici nu mai are rost să scriu multe, ci doar să pomenesc numele localului şi să uit de experienţa asta. Dar fiindcă mă leagă o prietenie veche cu Fabrica de Bere din Timişoara şi ne ştim de când umblam cu îngheţata aia comunistă de tip pachet de unt prin Piaţa Traian, am să continui, ca să învârt cuţitul în rană.

Ştiu că prietenii adevăraţi îşi spun lucrurile în faţă, dar cu diplomaţie. Acum las diplomaţia deoparte şi afirm "Amice, m-ai ciuruit şi m-ai dezamăgit!" Rău de tot. Ştiu că se zice că prietenia înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc, dar ce faci când te dezamăgesc?

M-am aşezat plin de speranţe, prietene, la masa aia de la umbră.





Şi am aşteptat să mă dezmierzi cu o tocăniţă fină, cu bucăţele de carne şi o mămăliguţă de soi. În schimb, mi-ai aruncat în farfurie ultimele bucăţi de carne găsite prin bucătărie, pline de grăsime şi zgârciuri. Mămăliga a avut un gust nenatural de ceva ce nu am putut identifica. Doar castraveţii muraţi au fost buni.

Şi micii colegilor mei.


Şi apa minerală.

Mai un sfat prietene vechi, dacă tot pui chifle pe nota de plată, măcar adu-le la masă...să ştim şi noi. Nu ne face pe la spate că nu e frumos. Şi nici elegant.

Apreciez doar că m-ai desfătat privirea şi măcar vizual m-am bucurat de mâncare.



Nu apreciez că nu ştii să ţii steagul sus, să fii un etalon cum erai pe vremuri. Când Fabrica de Bere era o uzină de mâncat bine şi băut zdravăn.

Prietene, dă-i drumul bucătarului să zboare şi să nenorocească alte locuri. Nu-l ţine doar că nu cere mulţi bani. De exact la fel de mulţi clienţi şi recunoştinţă vei avea parte.  Sau poate ai luat tineri studenţi în practică pentru lucrarea de doctorat "Strategii de faliment". Pentru că atunci s-au descurcat al naibii de bine!

Şi de ce pe pagina ta web cu titlul beretimisoreana.ro sta ditamai ceasul sub care scrie "Redescoperă Bucureştiul de altădată"? Mare ciudăţenie, prietene.

Dieta cu fructe de mare

Dieta cu fructe de mare e foarte simplă şi are un efect minunat. Tot ceea ce trebuie să faci este să le spui tuturor:

"I'm on a seafood diet. I see food and I eat it".

Acum, vorbind serios, am avut plăcerea să mă desfăt în weekend cu o porţie de fructe de mare, culese, prefierte şi refrigerate proaspăt. După ce am dat cu încălzirea globală prin fructele astea de mare, de se copseseră şi picară din pom, le-am dat scurt prin tigaie cu nişte ceapă verde, usturoi şi ceva vin alb să se înece "fructele" alea. Mai fierserăm noi şi nişte orez sălbatic, că cică ăsta e d'ăla bun. Acum şi orezul e sălbatic. Şi îl ciugulim cu mâna că doar ăla educat îl luăm cu furculiţa. Sau cu beţişoarele. Nu prea înţeleg de ce mănâncă asiaticii cu beţişoarele alea. Să dovedească că ne sunt superiori? Să compenseze oare faptul că ei o au aşa mai...delicată. Că de aia au asiaticele mâinile mici? Să pară mare? Mă refer la orez. Hai că iar am ajuns pe alte plaiuri. Să revenim la meniu. Îmi place mult cum sună...fructe de mare cu orez sălbatic. Exotic, aşa! Şi dacă mai zic că încropirăm lângă şi o salată de surimi cu castraveţi. Sună deja super exotic!



Aşezarăm frumos fructele de mare şi orezul sălbatic în farfurie, plus salata de surimi. Când înfipsei furculiţa în baby octopus aia din farfurie, mai că nu am avut remuşcări. Ochii ei negrii, mari, arşi de flăcările aragazului parcă se uitau în ochii mei. Nu ştiu cum e cu fructele astea de mare dar parcă niciodată nu sunt fripte sau fierte destul. Tot vii par! Mă cutremur. Şi inelele alea de calamar, de unde sunt luate. Sunt nişte calamari graşi la care le face liposucţie şi scoate colacii ăia? Bine că nu mâncăm şi căluţi de mare. Sau mai ştii!

Eu zic, cu mâna pe inimă, că tot porcu' rămâne cea mai bună legumă şi fructă de mare. Şi vita după el.

Bon appetit monsieur!

marți, 11 mai 2010

Viaţa e o provocare, nu o competiţie

"Life is a challenge, not a competition", aşa sună versiunea originală. Auzisem cuvintele într-o melodie a cântăreţei India Arie - A Beautiful Day.

Din nefericire, sunt foarte adevărate. Chiar dacă am putea pune pe acelaşi plan provocare şi competiţie, fiindcă într-un fel, o competiţie reprezintă o provocare, aici sensul e altul. Într-adevăr, viaţa trebuie să fie o provocare pentru tine, să-ţi dovedeşti ţie că poţi ajunge la un anumit nivel şi că eşti fericit. Din păcate, ajungem să ne raportăm unii la ceilalţi, să fie un fel de competiţie şi încercăm să epatăm prin tot felul de gesturi. De cele mai multe ori am impresia că nu mai există o colaborare şi o prietenie sinceră. Parcă nu mai există râsete sincere şi bunătate. Există lăcomie şi egoism. Încetăm să ne ajutăm unii pe alţii fiindcă nici noi la rândul nostru nu mai suntem ajutaţi. Devenim răi fiindcă şi lumea din jurul nostru e rea. Nu vreau să generalizez şi să spun că toată lumea e la fel, dar comportamentul de acest tip tinde să devină comun. Cred că, la un moment dat, toţi am avut posibilitatea de a oferi cuiva ceva, de a ne sacrifica, fără să ne mai urmăm propriul  interes. Dar ne lăsăm copleşiţi de o superficialitate continuă, perpetuată de secvenţele şi acţiunile pe care le vedem în fiecare zi. Încercăm să imităm un comportament sau un stil, fiindcă e cool sau trendy sau doar fiindcă aşa ştim să ne identificăm.



Aceşti oameni care sunt victimile competiţiei sunt înconjuraţi de oameni care văd viaţa ca pe o competiţie. Sunt atât de nesiguri pe ei, în adâncul sufletului, încât trebuie să-i saboteze pe ceilalţi pentru propria lor supravieţuire. Ei au nevoie de persoane cu colană lângă ei, fiindcă singuri sunt incapabili să ajungă unde îşi doresc.

Cum am mai zis, să ne punem masca şi să purcedem la drum!

Şi să închei în stil autohton şi mafiot cu ultimul răcnet al celor de la B.U.G. Mafia

luni, 10 mai 2010

În curte la castel...

...ne luptăm cu-n ostropel. Îmi plac categoriile de restaurante care ies din tipar. Restaurantul Camelot din Timişoara, sau Mamelot, cum l-am dezmierdat noi, face parte din categoria pomenită mai sus. Nu ştiu motivele pentru care nu am fost până acum, dar regret amarnic ca nu i-am trecut pragul. Dar am compensat acum. Deci, ne-am luat frumos de mânuţă şi am purces spre castelul culinar Camelot. Ne punem frumos pe terasă. Ne uităm prin meniuri. E un deliciu doar să citeşti numele bucatelor alese: vraja lui Merlin, zemul cavalerilor, tropăitoare pârâitoare, şi altele câte şi mai câte. Noroc cu scribul care a menţionat şi ce conţin, că altfel beam doar apă plată cu lămâie. După ce strigarăm comanda, vine baiatu cu şerveţele albe şi babeţici. Sper că ăsta e pluralul de la babeţică. Şi ne trezirăm toţi cu câte o babeţică legată de gâtlej, să nu ne stricăm armurile 100% cotton. Şi vin băuturile. Apa, sucul şi berea toate au primit acelaşi tratament. Revărsate cu grijă în nişte stacane de ceramică, bolboroseau de zor în aşteptarea băutorilor însetaţi. Să trăiască prinţii şi prinţesele! Chiar după băuturi, din partea casei veni şi moartea ficatului şi spaima colesterolului...două boluri mici de untură, cu ceapă roşie şi pâine de casă prăjită. Untura, bineînţeles, de două feluri: albă şi roşie, să dea bine şi la maţ şi la ochi.



După ce ne ospătarăm cu aperitivul de era să-l terminăm, iacă apar în zare felurile comandate. Şi aveam aşa: o Graţie a lui Sir Vincent cu carne de pui, un Rug Împărătesc cu ciolan de porc, o Vraja Călăreţului cu ceafă de porc şi o Friptură şi Extaz cu frigăruie şi carne la grătar.

Nu credeam vreodată să ma duc la un restaurant în Timişoara unde să fii tratat cu atâta politeţe, mâncarea să fie atât de bună şi aspectuoasă şi nici să te rupă la buzunar. Asta cu ruperea la buzunar e relativă, fiindcă poate să fie scump pentru unii, decent pentru alţii şi ieftin pentru o mică parte din muritori. Un fel de mâncare începe de la 25 de lei şi se sfârşeşte undeva pe la 48 de lei. Iar platourile de 2, 4 şi 6 persoane te scutură cam de 100 până la 300 şi ceva de lei. Este unul din restaurentele pe care le recomand oricând şi la orice oră pentru a te relaxa şi a mânca bine. Camelot, să ne trăieşti! Să nu uit să menţionez că la toate felurile comandate aveam incluse garnitura şi murăturile sau salata. Şi faptul că nu trebuie să mânânci numai cu mâna aşa cum mi se povestise, se dau şi tacâmuri pentru noi aştia care nu ne zgâriem pe faţă cu ele.

P.S. Din cauză că ne scăzuse glicemia şi mâinile tremurau rău de tot, restul de poze nu au ieşit aşa cum ne propusesem şi de aici motivul nepublicării acestora.

joi, 6 mai 2010

Jiveli!

Fiind timişorean din străbunic în strănepot, mai ales dacă străbunicul a fost sârb autentic, nu poate decât să mă bucure un restaurant sârbesc. Am aflat destul de târziu, spre ruşinea mea, de restaurantul Yugoslavia. L-am reperat destul de repede pe hartă, pe Str. Protopop George Dragomir (denumire veche: Turgheniev, Piaţa Crucii) nr. 10. Dar dacă nu eşti atent, treci cu maşina de el. Cel mai bun reper este poziţionarea vis-a-vis de Hotelul Perla 4.
Am vorbit destul de localizare. Dacă vă este foame, sigur îl găsiţi. Nu au fost proşti cei care au zis că foamea e cel mai bun bucătar şi cea mai bună busolă. Asta cu busolă e de la mine. În fine. Ajungem acolo şi ne punem la masă pe mica terasă. Un domn de modă veche, foarte politicos, ne întâmpină cu un zâmbet larg. Am aflat că îl cheamă Sandu. Sigur face parte din vechea gardă a Timişoarei, cu stilul său familiar, cumsecade şi sfătos. Mă simt cumva ca acasă, cu străbunicul meu lângă mine. Ne uităm prin meniu şi fiind patru fiinţe la masă, ne sar ochii pe platoul de patru persoane. Întrebăm cam ce conţine: mici, frigărui, cotlet de porc, branză, muşchiuleţ rulat cu kaimac înăuntru. Bun, e tocmai potrivit. Întrebăm de salată şi suntem asiguraţi că e foarte mare. Decidem să luăm o salată la două persoane. Până vine mâncarea, mă răsfăţ cu o bere Timişoreana, rece ca izvorul de munte. Restul comesenilor se chinuie cu sucuri şi ape plate.
Şi vine platoul. Şi tac. Şi tăcem cu toţii. Ne uităm. Calculăm. Ne uităm iar. Calculăm iar. Cum să împărţim două frigărui la patru persoane. Şi două muşchiuleţe la patru persoane. Şi un mormănel de cartofi prăjiţi în mijloc. Cred că erau vreo 300 g. Nu ştiu dacă s-a înţeles la bucătărie bine, dar noi vrem un platou de patru persoane mature, şi nu de două persoane cu doi copii. Să fac febră musculară la fălci de atâta mâncat. Să termin două flacoane de Rowachol după o masă din asta.





Şi salata...micuţă, de se băteau cele două furculiţe mai abitir ca săbiile Highlanderilor.



De gustos a fost foarte gustos. În special micii, care se simţeau că sunt din carne şi nu bicarbonat şi alte materiale steroide. De aia erau mai mici, mă gândesc, şi nu de neam prost.

Mi-am promis să încerc şi alte bunătăţuri din meniu, cum ar fi: un şniţel Karadjordje sau faimoasa pljeskavica.

Dar toate aceste aventuri în episodul viitor. Noapte bună, copii!

marți, 4 mai 2010

Cinem-a pus...

Întrerup programul obişnuit de ştiri şi întâmplări culinare pentru un breaking news. Am fost la cinema. Nu contează filmul. La Iron Man 2. Da. De când s-a deschis Iulius Mall din Timişoara cu al său Cinema City nu am fost decât la trei filme de mare artă: Avatar (cum să ratezi!), Clash of the Titans (pseudo-3D) şi Iron Man 2. La câte filme proaste sunt lansate în ultima vreme, nu prea îmi vine să dau banii aiurea şi dacă tot îi dau, măcar să fie cu bătaie să mă destind. Plus că devorăm câte un film pe seară, fără să mai pun la socoteală serialele. Bineînţeles, le închiriem. De câte ori mă duc la cinema, am aşa nişte temeri, din obişnuinţă: oare o fi DivX, DVDRip, Xvid, R5? Oare se aude bine? Eram crispat! La filmele 3D mi-a plăcut mult, că iţi pui ocheanele alea şi te uiţi numai în ecran, pipăi după suc, îţi bagi mâinile în sosul de brânză sau picant în care se scaldă tortilla chips. Nu mai vezi nimic şi parcă nici nu mai auzi nimic în jur, atât de transpus eşti. Dar Iron Man 2 nu a fost 3D şi atenţia mi-a fost captată de cei din jur. Mânca o doamnă lângă mine nişte nachos înmuiaţi în sos, aşa cu două degete, elegant, fin. Şi ronţăia ca animalu, tot fin şi elegant. Normal că după nachos ţi se face sete. Nu ştiu de unde naiba luase ea sticlă de 2 l la film. Probabil de la supermarket. Şi dă-i şi gâlgâie, că deh...animalul trebuie să se şi adape. Cam aşa proceda jumătate de sală. Mâncăm şi bem de zici că s-a terminat postul Crăciunului. O altă doamnă în stânga mea, începu să vorbească la telefon: "Da dragă, sunt la film. Ţi-am zis să nu suni. Vorbim când ies". Dragele mele purtătoare de cercei, sutiene şi telefoane scumpe de pe care nu ştiţi să trimiteţi mesaje, de ce mergeţi la filme pe care de fapt nu vreţi să le vedeţi? Nu ştiu cum sunt alţii, dar dacă mă duc să văd un film, nu-mi pasă de mâncare, apă, servici, părinţi. Mi-s acolo să văd un film. Oare aşa fac unii şi când fac sex? Beau apă, mănâncă, vorbesc la telefon? Ca să nu mai zic de râsetele la replici ca "We're screwed!". Ha? Wow. Asta da replică de senzaţie.

Nu cred că mai ajung curând la un film în oraş. Poate doar la Resident Evil Afterlife. Şi doar 3D. Să nu mai văd hoarda de zombi cocalari.

luni, 3 mai 2010

1 Mái nu muncát mici la noi

De 1 Mai, vine văru-miu la mine şi zice "Miticus bácsi, hogy vagy?". Mă uit la el, mă uit în jur şi mă minunez. "Tulai Doamne, da' de unde îţi veni ţie să mă întrebi în magyarash cum mi-s io. "Iaca bine" - zisei io, ghidându-l cu privirea spre cutia de medicamente, sperând că poate îşi dă seama şi işi ia doza de dimineaţă. Şi aşa ne-am hotărât noi să evadăm din România să mergem până la Szeged, chiar de 1 mai, să luăm un mic dejun şi să facem nişte cumpărături. Zis şi făcut. Luat nevasta mea şi a lui de umăr şi aruncat cu ele în maşină. La vamă, nici măcar nu am mai fost întrebaţi "Merghetzy undé?" că parcă ar fi o diferenţă că merg la Szeged sau Lisabona. Se gândeau probabil că suntem nebuni chiar de 1 mai să plecăm din Ţara Micilor. "Megy" - zise vărumiu. Eu parcă visam. Ne-am oprit direct în centrul Szeged-ului. Ne-am aruncat elegant pe scaunele primitoare ale unei terase.



Masa matinală se umplea încet cu câte un un szalámi szendvics, un sonkás szendvics (sandwich cu şuncă şi caşcaval), cafele şi sucuri naturale.





Ne bătea soarele ca artileria germană. Intens, sacadat şi fără milă. Terminăm noi de degustat bunătăţile, ne refugiem în maşină plecăm spre mall la un shopping de calitate. Doar că şi ei sărbătoresc 1 Mai şi mall-ul e închis, magazinele au gratii. Mall-iştii unguri au parte de o binemeritată vacanţă nu ca ai noştri, care, săracii de ei, trebuie să se afişeze prin mall şi de 1 Mai. Halal sărbătoare, fato!

"Hazamegy" - zise varu-miu, spre disperarea mea că nu pot să-l scot din vraja ce l-a cuprins. Am zâmbit amar când am văzut acasă, pagina de Google translate care se lăbărţa pe ecranul generos al iPhone-ului. "iMagyar ce eşti tu!" - scrâşni io din dinţi.