marți, 28 octombrie 2014

Pleskavita ca la Lera...



 ...nu găseşti pe toata Terra! Sau hai să zicem pe jumătate de Terra. Că sigur mai sunt şi alte "spurcăciuni" - aşa le alint eu - pe lumea asta.

Tot la recomandarea aceluiaşi coleg care trebuie să-şi spele cele cincizeci de păcate pe care le-a făcut recomandând pocnitori de localuri culinare în momentele lui de rătăcire, am plecat să vedem de ce toată lumea salivează după o pleskavita. Care pleskavita e ca si cartofii prăjiţi la americani...se găseşte peste tot.

Localul este micuţ şi total neimpresionant şi se numeşte Lera's Food. Se găseşte pe str. Mărăşeşti, cea pietonală, lângă Consulatul Austriei. Deocamdată este şi o terasă afară dar cred că va fi dezafectată în curând dacă se pun zăpezile. Când nu o mai fi terasa nu cred că există altă soluţie decât la pachet. Nici nu ştiu cu se să încep, fiindcă încă îmi stau gândurile vraişte în cap de la ce bucătate am mâncat. Cel mai bine încep cu chifla care a fost unsă cu ceva sos de la carne cred şi apoi pusă pe grătar să se rumenească un pic. Atât am observat din procedeul de fabricare pentru că am plecat să lenevim cu burţile la soare până a fost gata. Dar când ne-a pus-o în faţă, mai mare minune nu am văzut şi mirosit. Carnea încă sfârâia în chiflă şi avea o crustă rumenă, numai bună de muşcat din ea. Ca şi ingrediente mai avem ceapă, castraveţi muraţi, sos de maioneză şi sos picant la alegere. Preţul unei pleskavite standard este de 7 lei dar eu, fiind mai cu moţ, am cerut să fie dublă. Adică cu două felii de carne şi la preţul de 12 lei.

Multe mi-au fost date să văd pe lumea asta, dar aşa o pleskavita mai rar. Ori am fost eu flămând ori ăştia sunt demenţi de buni. Vă las să trageţi concluziile singuri.

The only time to eat diet food is while you're waiting for the steak to cook.
Julia Child


luni, 13 octombrie 2014

Yamy, biliBISTROcizant de bun


 
Am fost prin luna mai pe la Suppa Bar şi tot în aceiaşi zi am luat felul doi de la localul de lângă ei, Yamy Bistro. De Suppa Bar am scris aici fiindcă facusem nişte poze mai reuşite. Articolul cu Yamy Bar l-am tot amânat dar nu din cauză că e complex sau necesită imaginaţie. Ci din cauză că am luat la pachet şi mi se părea că nu dau bine pozele. Aşa că am zis că sigur mai trec şi fac nişte poze decente. Nu am trecut spre ruşinea mea. Dar, după cum zice vorba noastră veche...mai bine mai târziu decât niciodată.

Localul este cochet şi micuţ dar cu multe bunătăţuri. De la salate şi sandwichuri până la tot felul de dulciuri cum ar fi renumitele waffles. Care pe mine mă dau pe spate de fiecare dată. Şi acolo rămân...pe spate.

Fiind foarte flămânzi şi grăbiţi am ales să luăm două sandwich-uri la pachet ca să le degustăm în faţa monitorului. Şi fiindcă Killer era cel mai mare şi mai scump, am zis să ne facem de cap. O viaţă avem. Bunică-mea mai adaugă ceva la replica asta dar mă gândesc că sunteţi prea sensibili să auziţi continuarea. Sandwich-urile sunt delir, de vis şi spectaculoase. Mai ales că sunt în varianta P+M aşa cum îmi plac mie. Adică parter şi mansardă. Sau double orgasm. Le ziceţi cum vreţi voi numai să le gustaţi că rămâneţi marcaţi. Preţurile la sandwich-uri variază de la 8 la 12 lei iar salatele sunt la 9 lei. Doar cea cu căpşuni şi pui este la 13 lei din cauza combinaţiei. Rar mai găseşti căpşuni care să se joace de-a chicken sau pui cărora să le placă căpşunica. Waffles e delir, ca să mă exprim manelistic vorbind. Ai putea fi chiar bulimic din cauza lor. Purjezi...continui, purjezi...continui şi tot aşa. Aş încerca o dată toate variantele şi după aceea să le iau de la capăt. Să văd cât rezist. Oricum aş muri de plăcere. Din câte îmi amintesc preţul pentru o waffle este vreo 10 lei dar nici poza care am făcut-o nu mă ajută deloc să-mi amintesc. Nu ştiu dacă mai serveşte aceiaşi fată drăguţă care nu şi-a pierdut zâmbetul în ciuda privirilor noastre de lupi flămânzi.




Too few people understand a really good sandwich.
James Beard



vineri, 10 octombrie 2014

Filiberto. Ma certo!




Am profitat de ultimele raze de soare şi am plecat spre o locaţie mai liniştită pentru a lua prânzul. Era o dupa-amiază normală şi însorită iar faptul că era vineri şi zi de salariu o făcea maxim de atrăgătoare. Traficul se desfăşura în condiţii decente, cu multe tiruri şi feţe zâmbitoare care fluturau degetele a salut călduros. Chiar foarte călduros. Chiar îmi părea rău că parchez şi las în urmă această oază de bucurie.

Restaurantul Filiberto din Timişoara se află pe o stradă liniştită, aproape de ieşirea din oraş. Chiar dacă se află la vreo o sută de metri de o mare arteră de circulaţie, traficul nu se auzea şi recomand locaţia pentru câteva ore de linişte. Am venit la recomandarea unui coleg care zicea că pizza e bună. De obicei recomandările lui ne cam pun în dificultate dar acum a reuşit să scape cu scalpul intact.

Am comandat doar pizza şi am stat în linişte, scăldaţi de razele soarelui. Sub o umbrelă mare şi generoasă. Nu cred că au trecut zece minute şi a apărut doamna cu pizzele. Mari şi rumene, rânjeau la noi din toate ingredientele lor. Din partea casei am primit ulei picant, ulei de măsline şi oţet balsamic din care doar cel picant cred că-l puteţi folosi la pizza. Am început să ne înfigem furculiţele şi mi-a plăcut că aluatul este subţire. Cred că jumătate din succesul unei pizze e dat de aluat. Restul de jumătate de ingredientele proaspete şi de combinaţiile folosite. După părerea mea, pizza de la Filiberto este una dintre cele mai gustose. Este genul de pizza după care nu te scoli balonat de la atâta aluat şi de la care nu ţi-e rău de la tangajul maşinii. Se simte că un italian stă la baza ei la fel cum şi la alte restaurante se simte când pizzerul nu este italian. Preţurile pornesc de la 12 lei şi se termină pe la 29 de lei.

Vă las cu pozele şi cu părerea de rău că nu am putut să degust mai multe specialităţi de la Filiberto. Dar nu au intrat zilele în sac aşa că avem timp.

 
 
 
 
 
 

 After exercising I always eat a pizza...just kidding. 


I don't exercise.

 
   

joi, 9 octombrie 2014

Meniul zilei - un concept ademenitor


Dacă sunteţi amatori ai meniurilor zilei, probabil că ştiţi multe localuri unde se servesc. La fel de probabil aţi trecut prin dezamăgiri sau surprize plăcute. Mă refer la cele culinare. Doar de câţiva ani a început să se dezvolte prin România şi asta datorită ţărilor vecine. Nu că am fi ştiut noi să aducem ceva nou. Dar e bine că totuşi ne mişcăm. Din fericire pentru ei, calitatea este cu totul alta. Cred că se tem de o publicitate negativă sau de a fi stigmatizaţi din cauza meniului zilei. Dacă este gătit prost, nu cred că te mai duci seara să mai încerci altceva.

De obicei, pe la orele prânzului căutăm să mâncăm repede, bun, mult şi ieftin. Nu am zis nimic de sănătos. Respectând filtrele astea de căutare, în afară de shaorma, nu găseşti altceva decât meniul zilei. Dar nu mulţi înţeleg că meniul zilei nu înseamnă să dai două sau trei feluri de mâncare la un preţ accesibil. Mai înseamnă să ai parte de calitate, ingrediente proaspete şi de o servire rapidă. Că vorba aia...ca şi bucătar nu eşti surprins că se cere meniul zilei. "Eji nebun, ăia de la masa şapte vor meniul zilei. Toţi!". Serveşti repede, cald şi gustos. Cam astea sunt principiile de  bază. În ceea ce urmează sunt concluziile pe care le-am tras de-a lungul celor multe luni petrecute în faţa meniurilor mai mult sau mai puţin reuşite.

De obicei, ciorbele sau supele sunt nişte zeme ciudate pline de grăsime la care se serveşte şi un coş de pâine. Ca să facă un strat viguros pentru felul doi. La supe şi ciorbe există tot felul de combinaţii pe care nu ţi le-ai imaginat vreodată. Ce a crezut bucătarul că nu mai foloşte a aruncat acolo şi se cheamă ciorbă ţărănească. Dacă adaugi şi nişte ulei, ai şi petele de grăsime aferente supei de la ţară. De găină. Crescută natural. Felul doi este de obicei mai decent dar nici de aici nu lipsesc unele ciudăţenii cum ar fi mezeluri pe grătar. Cred că singurul lucru cu care sunt de acord este că desertul e nesatisfăcător. După ce ai băgat atâtea grăsimi, tot ce-ţi lipseşte este un aport de zahăr sau un aluat necopt.

Încă un lucru pe care nu-l înţeleg este lipsa unei variante şi pentru vegetarieni. Cred că şi ei merită să mănânce bun, ieftin, mult şi rapid. Dar dacă şi ei sunt la fel de dezamăgiţi, spre ce s-ar mai îndrepta? Măcar noi avem o opţiune, să devenim vegetarieni.

Încerc să fac un clasament al localurilor pe unde am mai fost prin Timişoara. Ce am scris mai sus este destul de comun pentru toate.

1. Paradisul Piraţilor
Două feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate îndestulătoare
Servire rapidă
Personal amabil
Atmosferă plăcută
Preţ: 15 lei

2. Restaurant TRIO
Trei feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate îndestulătoare
Servire rapidă
Personal amabil
Preţ imbatabil: 13 14,50 lei

3. Restaurant Casa Bunicii I
Trei feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate îndestulătoare
Servire ultra-rapidă
Personal amabil
Preţ: 19.99 lei


4. Pub Oxford
Două feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate medie
Servire rapidă
Preţ: 19 lei


5. Drunken Rat
Două feluri de mâncare
Mâncare bine gătită
Cantitate mică
Servirea rapidă
Preţ: 18 lei


6. Curtea Berarilor Timisoreana, Calea Buziaşului (sens giratoriu)
Un singur fel de mâncare - 3 variante
Mâncare bine gătită
Cantitate medie
Servire rapidă (depinde de numărul celor care înfulecă)
Personal amabil (depinde de nivelul de stress din ziua respectivă)
Preţ: 10 - 12 lei 


7. Tunnel Pub
Trei feluri de mâncare
Mâncare prost gătită
Cantitate mică
Servirea de la lent spre repede în funcţie de spaţiul dintre mese
Preţ: 18 lei

8. Restaurant Casa de la Rosa
Trei feluri de mâncare
Mâncare prost gătită
Cantitate mică
Servire rapidă
Personal cam acru

Preţ: 20 lei

9. Restaurant Da Vinci
Trei feluri de mâncare
Mâncare prost gătită
Cantitate mică
Servire rapidă
Preţ: 16 lei

Ca să finalizez la finalizare, aş înţelege dacă nu am avea acces la reteţe şi proceduri sau tehnici de gătit, dacă nu ar exista interes pentru domeniul culinar, dacă nu ar exista bloggeri şi emisiuni. Dar când toate acestea există, cred că e vorba de dezinteres, goană după profit şi un pic de batjocură la adresa pofticioşilor din noi. 

marți, 6 mai 2014

Sus pe bar la Suppa Bar


 Dacă mi-ar fi zis cineva prin anii 90 că suntem în spatele celorlalte naţii cu vreo 20 de ani, nu l-aş fi crezut. Timpul m-a făcut să cred că am greşit. Suntem chiar mai în spatele lor. Dar ceva azi m-a făcut să sper că măcar în domeniul culinar, poate reuşim să ne redresăm rapid. 

Am fost reticent când am auzit că s-a deschis un local în care se serveşte doar supă. Am o experienţă tristă legată de supele din localurile noastre care se fac cu cuburi de mixuri de legume, tăiţei din plastic sau decorate cu pătrunjel congelat. 

Am plecat spre orele pânzului către Suppa Bar. Un local micuţ, cochet şi aranjat cu bun gust. Supele sunt cam de şase tipuri şi cred că în fiecare zi variază meniul. De la supe clasice până la asiatice sau portugheze, cred că reuşeşc să satisfacă toate gusturile. Preţul mai mult decât decent pentru cantitatea oferită. Doar 7 lei. Acum nu vreau să fiu cârcotaş dar un pic nu se prea potrivesc paharele acelea în care se serveşte supa. Am mai văzut prin magazinele de en-gros tot felul de recipiente din carton destinate industriei alimentare şi care pot fi personalizate la fel de bine ca şi acele pahare. Când ajungi la jumătatea porţiei, e cam greu să pescuieşti ingredientele. Până am ajuns cu linguriţa la gură, nu prea mai aveam ce să degust. Cred că paharele ar trebui oferite numai persoanelor care doresc la pachet. Altfel, nu prea sunt utile. În rest numai de bine. Gustul supelor mi s-a părut bun şi am impresia că folosesc ingrediente proaspete. Pentru iubitorii de iute, au un borcănel de chilli flakes de unde te poţi servi cât te ţine limba. 

De fiecare dată când am chef de o supă sau ciorbă bună, rapidă şi ieftină, ştiu că am un loc în Timişoara de unde să o procur. Dacă o ţinem tot aşa, poate ajungem şi noi undeva.




I feed on good soup, not beautiful language.
Moliere

marți, 29 aprilie 2014

nu Vinci


Am eu un citat scornit de mine că cică lumea ar fi mai bună fără restaurante proaste şi ar fi mai rea fără restaurante bune. Fără laudă de sine, cred că e şi adevărat. De aia suntem atât de schimbători, noi oamenii, că de fapt nimerim în locuri care ne pot strica ziua sau care ne-o pot face mai bună. 

Restaurantul Leonardo da Vinci din Timişoara se încadrează undeva pe la mijloc, deocamdată. Zic deocamdată fiindcă am degustat doar meniul zilei. Şi aş vrea să cred că nu toată mâncarea este la fel.

Ca şi amplasament, nu este cel mai fericit loc dar iubesc zona pieţei Traian. Am crescut în zonă şi ştiu de câte ori eram fugărit de oamenii de culoare de pe acolo. Nu că aveau ceva cu mine, doar cu sandwich-urile mele şi cu banii de buzunar. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu cred că mai sunt probleme. Locuri de parcare am găsit ziua în amiaza mare. Poate o fi din cauza zonei şi oamenii preferă să vină pe jos. Vorba aia...nu există asigurare mai bună pentru furt decât să o laşi în curtea ta. Şi nici acolo nu e în siguranţă. Parcă văd că mă dă careva în judecată pentru rândurile astea. Ori de la vreo asociaţie a minorităţilor ori de la restaurant că îi defăimez.

Ca şi design, de cum intri te loveşti de atmosfera da vinciană. Vitraliile de la intrare şi scaunele solide şi înalte sunt primele care îţi lovesc ochii. Frescele italiene cu peisaje  şi schiţele lui da Vinci te introduc în ambientul florentin. Mare a fost surpriza când am încercat să urnesc un scaun să-mi pot aşeza dosul pantagruelic pe el. Dacă eram o femeie gravidă cred că năşteam instant de la efort. Dar fiind un atlet, doar un testicol am reuşit să-l desprind de la efort. Oameni buni, vorba lui Bănică junior, păi ăsta e testul suprem pentru un cuplu la prima întâlnire. Dacă vine un sfrijit cu iubita lui să mănânce o salată? La aşa ruşine să-l supuneţi! Să nu poată el trage scaunul pentru aleasa inimii lui. Tzzzzz! 

Ne-am aruncat cu mic cu mare pe meniul zilei, unde ai de ales la felul I printre mai multe supe sau ciorbe. Am mers pe ciorbă de pui a la grec si pe una de fasole. La meniul zilei de obicei încerc să nu comentez foarte mult la cantitate şi calitate. Mă aştept ca pentru 15-18 lei să nu fie mare răsfăţul. Dar nici să îmi dai lături sau trei picături de ciorbă. Dar să revenim. Ciorba a fost medie, bună la gust, orez destul cât să mai existe şi lichid. Felul doi a fost dezastruos. Carnea de porc a fost un pic mai moale decât o talpă iar cartofii copţi erau arşi la capete. Iar dacă nu erau arşi, se sfărâmau în furculiţă. Salata verde cred că a fost culeasă chiar înainte ca turma de dinozauri să iasă la păşunat. Ca desert, celebrul tiramisu şi-a făcut apariţia. Bun la gust dar foarte mic la stat. O să vedeţi poza de fapt. Ca să nu credeţi că exagerez. 

Poate doar la meniul zilei au fost atâtea scăpări. Dar nici asta nu ar fi o scuză, fiindcă asta înseamnă că îţi baţi joc de banii munciţi ai unor oameni flămânzi. Şi e păcat şi e valabil pentru toate restaurantele care îţi oferă meniul zilei doar că se practică. Dacă nu-ţi permiţi să faci zilnic un meniu decent, nu-l găti. Nimeni nu te obligă.





 Lumea ar fi mai bună fără restaurante proaste şi mai rea fără restaurante bune.
 Big Ben  

joi, 17 aprilie 2014

Casa Antinori


Recomandat ca fiind unul dintre cele mai bune restaurante cu specific mediteraneean, merita să ne încercăm papilele gustative si aparatele foto. Drept urmare, am purces spre ceas de seară către restaurant. 

Restaurantul Casa Antinori din Timişoara este amplasat într-una din cele mai mari intersecţii din oraş. Ceea ce nu-l recomandă pentru o seară de vară pe terasă. Asta dacă nu vreţi să auziţi înjurături, claxoane şi diferite melodii din boxele participanţilor la trafic. Dar atmosfera din interior este în maximă contradicţie cu ce se întâmplă afară. Nici un sunet nu razbate prin geamurile generoase, ceea ce mă face să aleg acest loc în caz de incidente nucleare. Design-ul este unul de bun gust şi îţi lasă impresia de comfortabil şi de casa bunicilor...mai bogaţi aşa. 

Ca să  nu conspectăm meniurile pe uscat, ne decidem la băuturi. Unii la vin, unii la bere, ceilalţi la bere fără alcool iar unii sucuri naturale şi ciocolată caldă. Dar spre mirarea noastră, sucurile naturale şi ciocolata caldă nu erau disponibile. Am aflat că aparatele nu funcţionează. Aparate?! Nu ştiu de ce ai avea nevoie de aparate pentru băuturile de genul ăsta. Şi dacă sunt stricate şi ştii că ai clienţi, mergi dragă la A****n, că eşti lângă el, cumpără cu 3 lei un storcător din ăla manual şi bagă muşchiul la treabă. Ca să nu vorbim de ciocolata caldă. Nici nu vreau să cred că ar fi fost din plic. Topeşti nişte ciocolată caldă amară, adaugi lapte şi...surpriză! Avem ciocolată caldă. Până la urmă, aceste delicatese au fost înlocuite cu produse din gama C**a. Bio!

Meniul este foarte bogat şi oferă o mare varietate de preparate bazate pe fructe de mare. M-ar fi bucurat să existe mai multe aperitive care să fie potrivite pentru un grup mai mare. Dar din partea casei am primit un fel de grisine cu usturoi şi sos pesto. Am mai comandat şi două porţii de croistini cu somon şi brânză ricotta.

Pentru felul principal, cred că e mai potrivit să pun o descriere la fiecare poză de mai jos.


"Grisine" cu sos pesto...dacă s-a vrut să fie un fel de sos pesto. Oricum, vin din partea casei. Aşa că, bucuraţi-vă de ele.


 Crostini cu somon şi ricotta. 

Bere Leffe brună, turnată cu deosebită îndemânare şi pricepere de chelner. Nu ştiu unde te-ai şcolit, dar de la ţară de unde vin eu, berea nu se bea aşa.


Salată de rucola cu roşii cherry şi parmezan.


Polo Farcito. Rulou de pui cu muguri de pin  cu brânză şi sos brun. Bun şi îndeajuns.


Spinaci con buro. Din câte ştiam, corect este spinaci al buro dacă este un sos de unt. Dar nu mă pronunţ în materie de terminologie culinară.


Broccoli. Simplu şi eficient.


 Calamarata. Paste cu calamar şi roşii cherry.

Somon cu sos de piper verde.


Somon la grătar cu sparanghel şi sos de brânză. Aranjamentul de vis. Cred că aducea cu o insulă cu trei palmieri inundată de lavă albă. 

Penne cu somon şi creveţi.


Desertul nu m-a dat pe spate. Având o oarecare experinţă în degustatul dulciurilor, nu am fost foarte impresionat. Să nu mă înţeleagă nimeni greşit, de bun a fost bun. Doar că la astfel de restaurante te aştepţi ca chef-ul să te surprindă cu ceva. Hai să vedem ce a fost la desert:
 
 Semifreddo amaretto.


Crostata cu smochine.

Inimă de ciocolată. Înainte să comand, am tot încercat să extrag definiţia inimii de ciocolată de la chelner, ca să ştiu la ce mă aştept. Chocolate lava? Tortino fondante? Nu, este inimă de ciocolată. Asta mi-a dovedit că există şi termeni româneşti pentru deserturi simandicoase. 

Per ansamblu, experienţa a fost una plăcută. Chiar dacă mai sunt unele scăpări, nu înseamnă că nu te simţi bine. Am râs mult şi am mâncat la fel de mult. Pentru restul, de aia s-a inventat hazul de necaz. Dacă ai şi o companie plăcută, garantat iese bine. 

“Seize the moment. Remember all those women on the 'Titanic' who waved off the dessert cart."
Erma Bombeck


  

joi, 20 martie 2014

Tartă cu fructe



După cum vă spuneam într-un articol trecut, cele mai bune deserturi sunt cele care se fac uşor. Şi mai sunt şi gustoase pe deasupra. Sau pe dedesubt. Nu vi s-a întamplat niciodată ca după ce aţi gătit să nu mai aveţi chef de mâncat? Mie da. Tot timpul. Nu înţelegeam până acum când maică-mea îmi zicea că este atât de obosită că nici să mănânce nu poate. Mi se părea ciudat. De neînţeles. Era şi normal. Mie îmi chiorăiau maţele după atâtea jocuri pe calculator sau după ce veneam din oraş cu o gagică. Că  aveam bani numai de ciocolată caldă, nu şi de croissant. 

Să nu o mai lungim şi să trecem la treabă. Cum ziceam, aveam o poftă maximă să facem ceva dulce. Sunt înnebunit după tarte. Că sunt cu fructe, nucă, ciocolată....orice. Numai tartă să fie. Dacă ştii aluatul şi îţi iese bine eşti un norocos. Combinaţiile pe care le poţi face sunt nenumărate. Poţi să te joci cum vrei cu ingredientele. Reţeta de aluat am luat-o de la Jamie Oliver. În el mă cam încred în ceea ce privesc reţetele. O postez aici în cazul în care nu o aveţi la îndemână. Reţeta care urmează este pentru o tartă rece, unde ingredientele se pun după ce aluatul a fost copt. Mai există varianta să pui cu tot cu ingrediente şi să se coacă în întregime.

Aluat
500 g făină albă
250 g unt
100 g zahăr pudră 
2 ouă
1 lingură de lapte

Cremă de vanilie
3 gălbenuşuri
2 linguri de făină albă
1 cană de lapte
1 plic zahăr vanilat

Aluatul. Bateţi cele două ouă împreună cu laptele şi lăsaţi-le deoparte. Luaţi un bol mare de plastic sau sticlă. Puneţi făină în bol. Tăiaţi untul în bucăţi mai mici şi aruncaţi-l peste făină împreună cu zahărul. Amestecaţi încet cu mâna până se face un fel de aluat sfărâmicios. Încorporaţi ouăle bătute cu laptele şi amestecaţi până începe să se transforme într-un aluat mai elastic. Puneţi un pic de făină pe suprafaţa de lucru şi răsturnaţi aluatul. Nu frământaţi deloc. Aduceţi-l doar într-o formă compactă de bilă şi puneţi-l la frigider pentru 30 de minute. După ce s-au scurs cele 30 de minute, îl scoateţi din frigider şi rupeţi o bucată din el care să corespundă cu suprafaţa tăvii. Răsturnaţi-l pe suprafaţa de lucru şi începeţi să-l întindeţi cu un sucitor aproximativ în forma tăvii. Încercaţi ca aluatul întins să depăşească mărimea tăvii pentru a rămâne pe margini. Dacă aveţi o tavă antiaderentă nu mai ungeţi marginile. Eu am avut surpiza să cadă marginile. După mai multe încercări recomand să puneţi hârtie de copt. Întindeţi aluatul în tavă şi tăiaţi marginile în exces. Împungeţi aluatul de pe fundul tăvii cu o furculiţă ca să nu se umfle. Lăsaţi la copt până se rumeneşte. Îl scoateţi din cuptor şi îl lăsaţi la răcit.

Crema. Adăugaţi toate ingredientele într-o oală. Amestecaţi continuu la foc mic până începe să fiarbă şi se îngroaşă. Puteţi să le amestecaţi şi pe un bain-marin şi măcar sunteţi siguri că nu se prinde. În cazul în care vreţi ca să subţiaţi crema, adăugaţi mai un pic de lapte.  După gust, puteţi adăuga puţină coajă rasă de lămâie.

După ce crema s-a răcit, o întindeţi pe toată tarta şi aşezaţi fructele. Tadaaaaa! Dacă nu aveţi cremă la tartă, aşezaţi fructele direct pe aluat, mai tăiaţi nişte fâşii de aluat, faceţi un model de grilaj deasupra şi la cuptor cu ea. Asta dacă v-aţi întrebat ce e în primele poze.

Sfatul meu este să fiţi creativi. Puneţi ce fructe vreţi, fie naturale fie din compot. Faceţi orice combinaţii care vă plac. Dacă ştiţi bazele unui aluat bun şi ştiţi cum să jonglaţi cu o cremă...sky is the limit!

Dacă am învaţat un lucru în bucătărie de la doamna Big Ben a fost să am răbdare şi focul mic. Când mă enervez că nu-mi iese ceva, mereu aud în spatele meu "Răbdare şi foc mic".





Răbdare şi focu' mic.
Mrs. Big Ben

marți, 11 martie 2014

Hasselback - cartoful cu atitudine



Cartofi Hasselback. Când am văzut prima oară cum este gătit cartoful ăsta, m-am gândit că numai un bănăţean i-a dat numele. Fălos, mândru şi cu atitudine. Dar totuşi, cred că numele lui nu provine de pe meleagurile mioritice.

Mă cam săturasem ce e drept de cartoful clasic care îl servim duminica în familie. Ori avem de-a face cu clasicul puree de cartofi ori băgăm nişte cartofi prăjiţi. De obicei când facem un grătar în curte, prefer varianta de cartofi copţi în folie de aluminiu. Aruncaţi direct pe jar, cu un pic de unt şi ceva verdeţuri cred că sunt un companion de nădejde la carne. Dar, dacă ţineţi la siluetă, păstraţi rucola şi salata verde la îndemână şi uitaţi de cartofi.

Reţeta e mai mult decât simplă. Luaţi un cartof în mână şi asiguraţi-vă că e plin de pământ. Cu un burete de inox, frecaţi cu nădejde până ce coaja străluceşte de curăţenie. Dacă sunteţi maniaci, folosiţi cu încredere A**x cu miros de lămâie. Că să alunge greaţa. După ce sunteţi siguri că e curat, îl ştergeţi şi începeţi să tăiaţi felii, dar nu până la capăt. Ca şi cum tăiaţi chifla de hot dog. Cu un cuţit. Acum avem două variante. Eu am ales să-l fac in friteuză că muream de foame şi în cuptor s-ar fi făcut mai greu. Dacă îl coaceţi în friteuză, tot ce aveţi de făcut este să aveţi grijă să-l scoateţi la timp. Dacă îl puneţi în cuptor, băgaţi nişte bucăţele de unt între formele lui voluptoase şi ceva căţei de usturoi. Când îl scoateţi, puteţi da frâu liber imaginaţiei. Ori faceţi un sos de brânză, ori un sos barbeque ori amândouă. Vă este permis orice. Aşa se zice că nimic nu este pervers într-o relaţie dacă amândoi sunt de acord. Aşa şi aici. Dacă cartoful nu zice nimic...nu iertaţi nimic.

Eu zic că e o variantă faină la clasica garnitură, când vine vorba de cartofi.


My idea of heaven is a great big baked potato and someone to share it with.
Oprah Winfrey

joi, 20 februarie 2014

Shaworma Nazi

Nu-s enervante persoanele care întreabă: "Ai vazut episodul ăla din serialul cutare?". Iar serialul are tone de episoade. Azi, parcă nu mă deranjează atât de tare. Pentru că de data asta întreb eu. Mai ştiţi episodul cu Soup Nazi din Seinfeld? Dacă nu, aveţi video mai jos cu cele mai bune momente legate de soup nazi.

La fel mă simt şi când mă duc să cumpăr shaworma de la fast food-ul libanez Beirut din Timişoara. Când deschid uşa fast food-ului, mă apucă aşa o panică că nu mă descurc. Încep să clipesc invers şi simt că mi se opreşte lactaţia, bărbat fiind. Totul decurge exact ca în Seinfeld. Plăteşti, dai bonul la şeful arab, intri în modul silenţios, faci un pas la dreapta şi...aştepţi. Totul în jurul tău se închide. Toate simţurile sunt concentrate să nu faci o prostie. Nu vorbeşti decât dacă te întreabă. Singurele cuvinte permise sunt: dulce, picantă, fără, da, dacă se poate. Nu am văzut pe nimeni să încerce să facă o glumă. Poate toţi ştiu ceva şi eu nu. Dar nici eu nu încerc. Prefer să plec fericit cu shaworma mea, decât să fac pe deşteptul că nu e prea picantă.

Oricum ar fi, toate chestiile ce le mănânci de acolo sunt bune. Că vrei humus, că vrei falafel, sigur nu dai greş. Singura problemă a fost că acum nu mai pune roşii şi salată verde în shaworma. Eram obişnuit să fie o altfel de shaworma. Acum are doar cartofi, sos, carne de pui si varză. Cea mai tristă shaworma. Poate a fost Elaine înaintea mea şi l-a enervat.



"You're pushing your luck little man."

Soup Nazi