marți, 23 noiembrie 2010

La o cărămidă de bere

Se ştie că mâncarea în pub-uri excelează de obicei şi nimic nu poate fi un însoţitor mai bun al berii decât o masă copioasă. Din câte ştiu, o bere face cât două şniţele sau cât un pui. Vorbesc în calorii acum. Dar când bei simţi doar gustul berii şi nici urmă de cărnuri, aşa că trebuie să şi deguşti câte ceva. Când s-au deschis pub-urile pentru prima oară la noi în oraş, sau în toată ţara (dar nu şi pe sate), am fost convinşi că acolo se poate bea numai. Nu eram încă nişte clienţi educaţi pentru lumea acestor crâşme. Aveam impresia că mergem doar să bem şi să jucăm darts. Timpul a trecut, iar proprietarii acestora ne-au învăţat încet ce înseamnă de fapt conceptul de pub. Un loc generos, care abundă de felurite tipuri de bere, dar şi de tot soiul de mâncăruri, unde te poţi întâlni cu prietenii dar şi cu viitorii parteneri de afaceri. Se ştie că o afacere se încheie mai bine cu stomacul plin şi într-o atmosferă relaxată. Şi cu armele la intrare.

Un astfel de loc generos este şi Beer & Bricks din Piaţa Unirii, Timişoara. Am găsit foarte puţine informaţii legate de atmosfera şi meniul de acolo, aşa că m-am decis să rezerv o masă pentru seara de sâmbătă. Cum sărbătoream un eveniment, nu avea să se lase doar cu băutură, ci am orchestrat şi meniurile şi ordinea apariţiei lor. Am avut norocul, sau poate acolo e o chestie obişnuită, să dau de o persoană foarte amabilă care ne-a ajutat în stabilirea porţiilor şi alegerea meniului. Chiar foarte drăguţă, aş putea spune. Atât de drăguţă că a fost nevoie de prezenţa unui pumnuşor în coaste oferit de doamna Big Ben, care să-mi reamintească să revin pe pământ. Aşteptam seara de sâmbătă cu sufletul la gură. Nu am plătit nici un avans şi nici nu am fost condiţionaţi de consumarea unei anumite sume cum se mai întâmplă prin alte locuri, de care sper sa ajung să vă povestesc.

Beer & Bricks are două baruri, ca să deservească mai bine masa de muşterii setoşi şi pofiticioşi. Un bar este amplasat chiar în faţă iar cel de-al doilea este în partea din spate a pub-ului. Am rezervat vreo trei mese în colţul barului din spate, să fim aproape de sursa fericirii şi să fim mai separaţi de restul populaţiei. Am fost impresionat când am văzut mesele aranjate frumos, cu lumânări pe ele iar farfuriile erau stivuite deja în colţurile meselor. Se simţea că s-au pregătit şi nu au pus doar semnul de „Rezervat” pe masă. Aperitivele au ajuns pe la al doilea rând de bere, când am dat semnalul de începere a atacului. Ne-am desfătat cu pâine prăjită, untură, murături şi ceapă. Un astfel de platou costă doar 8 lei, dar vorba reclamei...este nepreţuit! Au urmat celebrii cârnaţi prăjiţi care protejau armata de cartofi prăjiţi. Cârnaţii se pot lua la metru sau la jumătate de metru şi costă 36 de lei platoul, respectiv 25 de lei. Ca să dăm un rafinament mesei, am comandat platouri cu cinci feluri de brânzeturi la preţul de 18 lei/platou. Nu ştiu de unde aduc cârnaţii dar au fost de mare excepţie. Ce m-a încântat în mod deosebit pe lângă gust a fost maţul natural în care erau înveliţi, şi nu plasticăraie de tot felul. Ştiu că sună ciudat "maţ" dar nu pot ocoli termenul. Neapărat trebuie să aflu sursa cârnaţilor. A ajuns deja pe primele locuri pe lista de priorităţi. Care credeţi-mă, nu e mică deloc! Mă refer la listă, obsedaţilor.

Despre băuturi, numai de bine pot zice. Băuturi la draft, la 1 litru sau la sticlă, de care îţi pofteşte inima sau stomacul. Preţurile decente, variind de la 6-7 lei un draft, continuând cu 14 lei la halba de 1 litru până pe la sau trecând de 10 când vine vorba de rafinatele sau nerafinatele germane. Atât de bine ne-am înţeles cu mobilierul pub-ului încât am ajuns să facem poze ba cu maşina de cusut Singer sau cu antica casă de marcat. Aşa e când îmbătrânim, tindem să se ne apropiem de lucruri mai bătrâne să părem noi mai tineri.

Partea cea mai bună dintre toate este că nu are oră de închidere...ci „doar” până la ultimul client. Noi am luat de sfântă această regulă şi nu s-a supărat nimeni. Dimpotrivă...chiar au dansat cu noi.

Sfatul meu este să mergeţi cu încredere, să beţi cu încredere şi să mâncaţi din toată inima...sau cu tot stomacul. Cheers mates!







“Berea este dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi de-asta vrea sa fim fericiţi!”
Benjamin Franklin

duminică, 21 noiembrie 2010

Atelierul de cozonaci: Making of

Ama şi Camelia s-au decis să ne deschidă poarta spre tainele frământării şi coacerii cozonacilor prin intermediul unui nou atelier culinar, Atelierul de Cozonaci. Poarta deschisă aparţine fabricii Prospero, un nume care deja s-a impus pe piaţa panificaţiei şi a produselor de cofetărie şi patiserie. Invitaţia de pătrunde secretele coacerii unui cozonac nu putea veni într-o perioadă mai potrivită, în special că se apropie Crăciunul şi poate le mai putem ajuta pe mămicile şi bunicile noastre.

Numărul de participanţi a depăşit cele mai optimiste aşteptări şi s-au format două grupe de la ore diferite, de la 10.00 dimineaţa şi de la ora 13.00. Programul a fost după cum urmează: un mic tur al fabricii Prospero, lecţia de preparat cozonaci şi degustarea de produse de patiserie îmbinată cu deliciile artizanale ale Cameliei.

Am început prin a da o tură fabricii, nu înainte de a ne pune şorţurile şi şepcuţele oferite de Boromir, care ne-au pus făina la dispoziţie pentru prepararea aluatului de cozonac. Odată intrat în laboratoarele de preparare m-am simţit ca un copil în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka. Am plutit parcă pe lângă savarinele pufoase, am zăbovit pe lângă torturile care se decorau şi de-abia ne-am despărţit de fursecurile care ne zâmbeau şmechereşte. Ne-am oprit în sala de frământare şi de coacere unde ni s-au explicat utilajele folosite. Am trecut şi pe la silozurile de făină şi la recipientele de fabricat maiaua. Maiaua este o compoziţie din drojdie, făină şi apă care se introduce în aluatul pâinii.

Lecţia de preparat cozonacii a început cu prezentarea reţetei de aluat. Am ascultat atenţi cu sucitoarele în mână, pregătiţi să ne duelăm cu aluatul pregătit pentru fiecare dintre noi. După prezentare, ne-am apucat să întindem aluatul şi să punem compoziţia cu nucă în el. Partea cea mai grea pentru noi a fost rularea aluatului, fapt confirmat şi de oftatul celor din jur, dar am fost ajutaţi de doamnele pricepute de acolo şi astfel că ne-am văzut cu cozonacii în tavă.

Pe durata coacerii acestora, am fost invitaţi la o degustare de produse de patiserie şi panificaţie. După cum se ştie, pentru mâncare trebuie să munceşti iar Camelia ne-a pus la treabă în tot acest timp. Am învăţat să facem îngeraşi din hârtie pentru Crăciun. Ne-am pus îndemânarea la bătaie şi până la urmă ne-am trezit toţi cu câte un îngeraş care să vegheze asupra noastră. Unii mai reuşiţi, alţii mai puţin reuşiţi. Mă refer la îngeraşi.

La final, cozonacii ne aşteptau fierbinţi să-i revendicăm. Ştiam care sunt ai fiecăruia fiindcă în momentul în care i-am aşezat în tavă, am primit fiecare nişte hârtiuţe de copt cu numele noastre scrise. Am plecat veseli de acolo, fiecare cu cozonacul în braţe. Nu ai fi zis că e o fabrică de panificaţie ci o maternitate, cât de gingaş ţineam cozonacii la piept. Am pus pasiune şi am fost răsplătiţi cu rodul acesteia. După cum zice Hegel:

„Nici un lucru important nu a fost vreodată realizat fără pasiune.”





vineri, 19 noiembrie 2010

Beijing sau nu bei jing

Restaurantele chinezeşti au cunoscut un mare succes pe meleagurile noastre în ultimii ani. În mare parte datorită preţurilor decente şi a exotismului pe care îl oferă. Ne-am cam săturat de micii mâncaţi pe faţă de masă de linoleum sau de clasicul piure de cartofi cu ceafă. Nu ca aş avea ceva împotriva lor. Doamne fereşte. Dar ca şi într-o relaţie de amor, şi în relaţia culinară intervine monotonia şi e bine să mai schimbăm ceva.

Pe la începuturile lor, restaurantele chinezeşti erau privite ca locaţii high-class. Acum poate că aşa le priveam eu. Nu aveam venituri sa-mi permită o masă pe acolo. În plus, te speriau maşinile parcate în faţa lor. Toate una şi una. Treceam prin faţa lor, când veneam de la serviciu, şi încercam un sentiment de genul fetiţei cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen. Dar vremurile au trecut, iar Big Ben s-a făcut chiar big. Şi a călcat pragul acestor lăcaşe de cult culinar să se închine la dragonii Gong Bao sau Sichuan.

Localul de care vă povestesc azi se cheamă Restaurantul Beijing din Timisoara. Adică nu se cheamă, că doar nu se strigă pe el însuşi, ci este botezat. Un nume foarte inspirat, care nu mai lasă loc de dubii. Alte restaurante au nume gen: Marele Zid, Marele Chinezesc, Song Du, Intergalacticul Zid, etc. Beijing mi se pare concis şi la obiect. Ce să o mai ardem atât.

Amplasarea nu este una dintre cele mai fericite. Se putea şi mai bine. Ca să ajungi pe strada Romulus (colţ cu str. Giurgiu) trebuie să ai ceva cunoştinţe de străzi cu sensuri unice prin acea zonă sau să primeşti un newsletter de la Drumuri şi Poduri despre evoluţia lucrărilor de "amenajare". Partea bună e că au şi comenzi la domiciliu, nu tarifează transportul şi cutiile în care aduc mâncarea şi poţi plăti şi cu bonuri de masă.

Dar ajunge cu logistica şi amplasarea. Să ne ocupăm de ce ştim noi mai bine, de mâncare şi atmosferă. Ajungem vreo cinci suflete pe la orele amiezii să călcăm pragul localului. Afară...călduţ. Înăuntru...friguţ. Nu ne mai venea sa ne scoatem hainele să ne aşezăm. Dacă ne trage frigu la popou şi răcim. Ne codim noi, întrebăm mai în glumă dacă sunt în regulă cu facturile de căldură. Ni se explică că au ceva probleme. Nu am mai intrat în detalii. Nu ar fi stricat să ne lase să scoatem masa în stradă, era mai cald şi aveam parte de mai multă lumină. Ah da, era şi întuneric de era să-mi sparg genunchiul într-un scaun. Vin meniurile şi ne apucăm să le cercetăm cum cerceta Cousteau fundul oceanului...bâjbâind. Iau două lumânări de la mesele vecine şi le aprind, să fie întru veşnica pomenire a animăluţelor pe care le vom mânca şi pentru a citi mai bine. Parcă începea să fie o atmosferă mai veselă. Dar totuşi lipsea ceva. Muzichia ţinezească. Ţin ţin! Scot arma mortală celulară şi găsesc nişte muzică clasică ţinezească. Acum că am rezolvat cu atmosfera, aşteptăm mâncarea.

Am primit nişte pui Gong Bao delicios cu orez simplu. Sosul îmbina o mulţime de miresme, iar gustul a fost foarte echilibrat. Un pic dulceag ca să atenueze din iuţeala aredeiului. Orezul l-am comandat simplu, dar l-am tunat cu un pic de piper şi sos de soia, cât să-i dau o sclipire de mireasmă. Orezul în sine e destul de fad şi e bine să apelăm la astfel de artificii. A mai urmat un pui "si chan"...aşa scrie în meniu. Puiul "si chan" este în varianta cu sos şi fără sos. "Aşa fac ei" ne zise misterios tanti de ne lua comanda. Ei....care ei? Mă simţeam ca în Independence Day sau Signs. Celebrele spaghete prăjite au încununat festinul. Cât despre prezentarea mâncării, mi-a lăsat impresia de cantină obişnuită. Aşezată direct cu polonicul! Facem mâncarea, o turnăm în farfurie şi o servim. Ca impresie artistică, jalnic.

În concluzie, preţuri accesibile, mai mici decât la concurenţă şi mâncare gustoasă. Pentru atmosferă, sunaţi înainte ca sa fiţi siguri să e pornită căldură şi că au baterii în radio.

Calvin Trillin a spus despre mâncarea chinezească şi înclin să-i dau dreptate:

"When it comes to Chinese food I have always operated under the policy that the less known about the preparation the better."



marți, 9 noiembrie 2010

biDei

Sună ciudat ca pe un blog care se ocupă de gurmănzării şi cuizine să avem un astfel de titlu. Dar e românizarea cuvântului englezesc bDay, care la rândul lui se vrea prescurtarea de la birthday. Şi dacă tot am lămurit aspectul etimologic, lămurim si cealaltă nedumerire "De ce scriem de o zi de naştere?". Răspuns "De ziua lui Big Ben". Doar e patronul iubit al acestei cetăţi mediatice culinare. La fel cum mai nou Caţavencu nu mai scrie urât de Vântu, urmăm exemplu şi aici şi ne proslăvim leader-ul. Ce-mi place a scrie de parcă am colectivul meu.

Am decis ca această zi de naştere să stea sub semnul bio-ului. Nu asociaţi termenul bio neapărat cu mâncatul sănătos. A mânca bio înseamnă a degusta delicatese făcute de mâna ta cu ingrediente din gospodăria proprie, cu îngrăsăminte naturale. Chiar foarte naturale.

M-am trezit dis-de-dimineaţă cu un sentiment de împlinire spirituală. Coşuleţele de rafie stăteau pregătite, burduşite de tot felul de nestemate culinare. Tăviţele se bucurau de ruladele care se lăfăiau în toată splendoarea lor pe toată suprafaţa acestora. Mă îngrozea gândul că trebuie să le transport în deplină siguranţă până în birou. Şi nu că le scap, ci că le îngurgitez.

Ajung în parcarea firmei. Deschid portiera, scot rucsacu, închid portiera, deschid portbagajul, scot lădiţa, scot plasa, scot coşuleţu, închid portbagaju, scap rucsacu, iau plasa, iau rucsacu, iau lădiţa, scap plasa. Venele de la gât începeau să pulseze periculos. Mi-am dat seama că trebuie să fac două drumuri, spre disperarea mea. Până la urmă au ajuns toate cu bine în birou. Si eu la fel.

Am început să le despachetez pe rând. Ruladele, cu branză şi cu ciuperci şi carne, stăteau cuminţi să fie aduse la lumină. Ecleruţele cu pastă de carne şi pastă de caşcaval săreau una peste alta să ajungă în faţă. În cele cu carne scăpasem ceva mai mult alcool. Cu puţin efort, dacă le storceai scoteai de un shot zdravăn. Pentru tortillas am avut o spumă de vinete cu dovlecel, că nu o pot numi salată la cum arăta. Iniţial s-a vrut guacamole, dar fără avocado cred că mai greu reuşeşti. Când ajungi la o vârstă, lista de cumpărături devine o necesitate. Iubitorii de dulce au degustat faimoasele brownies, delicatele fursecuri şi crocantele napolitane de casă din foi de napolitane şi griliaş (cremă de unt în care se pun nuci caramelizate şi măcinate). Din meniu au făcut parte şi alimente non-bio, cum ar fi tortillas, junk juice (Coca-Cola, Pepsi) şi şerveţelele.






Seara, m-am retras cuminte lângă două beri spumoase în compania celor dragi. Am povestit încet şi multe, fiind cuprinşi de liniştea care se lăsa peste casă. Trebuia să mă odihnesc pentru ziua ce urma.

Fiindcă tot e vorba de mâncare şi de vârstă, celebrul comedian Bob Hope a concluzionat bine când a spus:

Middle age is when your age starts to show around your middle.  
Bob Hope

luni, 1 noiembrie 2010

Atelierul de pizza: Making of

În regia talentatelor Ama şi Camelia şi urmând cu stricteţe scenariul bine gătit al lui Cosmin Tehei, filmul Atelierul de Pizza, o parte a seriei „Atelierelor” ne-a încântat duminică după-masă din punct de vedere culinar.

Scenele s-au desfăşurat pe platourile de filmare ale pizzeriei La Maria, de pe strada Miron Costin nr. 11 din Timişoara. Participanţii la acest eveniment gastronomic au fost pe rând şi spectatori şi ascultători atenţi, iar apoi au trecut la rolurile de actori principali.

Am fost introduşi într-o scurtă istoriei a pizzei, explicându-ni-se tipurile de pizza şi diferenţele dintre un aluat de pizza şi alte aluaturi sau dintre abundenţa ingredientelor de la o ţară la alta. Noi fiind un popor bogat şi prosper tindem să punem multe ingrediente. Italienii, sărăcuţii de ei, mai finuţ mai răruţ. După aceea, am fost încântaţi de trei feluri de pizza care s-au aliniat în faţa noastră după cum urmează: pizza Margherita (sos de roşii şi mozarella), Pizza lu’ Şefu (sos de roşii, mozzarella, speck, carciofi, zucchini, ou, parmezan, usturoi) şi pizza Ţărănească (sos de roşii, mozzarella, salam, costiţă, ceapă, telemea, roşii). Am tăbărât cu toţii pe bietele platouri, de nu mai conta că sunt calde sau că la unii nu ne plac eu ştiu ce vegetale sau cărnuri. Aşa de bune erau!

Conform zicalei „Cu burta plină se merge la cumpărături”, sau în cazul nostru la făcut de pizza, a urmat şi proba practică unde fiecare dintre participanţi a trecut la acţiune. Printre care şi subsemnatul. Urmând prea îndeaproape instrucţiunile sensei-ului culinar, mi-am înfipt degetele fine atât de spornic că am reuşit să găuresc aluatul. Numai eu ştiu cum, că cică nimeni nu reuşise performanţa asta. Şi când am zis eu că sunt unic...

Ca să nu ne plictisim până să ne vină rândul la fiecare, am avut parte şi de lucru manual. Am învăţat să facem căciuliţe decorative de lână. Materialele şi instrucţiunile ne-au fost puse la dispoziţie de către Camelia iar talentul…fiecare cum a ştiut. Bine că au ieşit căciuliţe la toată lumea şi nu alte obiecte.

Despre pizza care se face acolo am doar cuvinte de laudă, aluatul este crocant şi copt bine pe interior. Exact cum trebuie. Ingredientele sunt proaspete şi foarte bine combinate, astfel că îi dă o aromă nemaipomenită.

La plecare, când m-am pus în maşină eram atât de obosit că nu ştiam de ce simt o căldură în poală. M-am uitat cu mirare în jos...era cutia de pizza. Mi-a venit în minte un citat de-al lui Kevin James, un actor care mă amuză copios: „Nu există sentiment mai plăcut pe lumea asta decât o cutie caldă de pizza în poalele tale.”