marți, 12 noiembrie 2013

Je ne m'en fous de Mon Choux...



...adică mai pe româneşte, nu are cum să nu-ţi pese când vezi aşa minunăţii rafinate şi delicate. Pe cuvânt de gurmand, aşa delicatese nu pot trece neobservate şi nici nu poţi zice că este ceva banal. Cine zice asta minte şi să-i crească nasul. Deja văd că aveţi ochii picior peste picior să detectaţi mărimea organului olfactiv. În fine, să nu mai tărăgănăm lucrurile.

Macarons de la Mon Choux. Astea sunt. Cineva drag mie s-a decis să deschidă un laborator din ăsta măiastru de dulcegării. Şi a început cu ce e mai greu....cu macarons. Deci antenă, nu că le importă îngheţate sau alte giumbuşlucuri. Minunăţiile astea mici sunt chiar făcute aici, de la prima lingură de făină de migdale până la ultima firimitură când sunt coapte.  

marți, 24 septembrie 2013

Chocolate lava




După părerea mea, cele mai bune deserturi sunt acelea care sunt rapid de făcut. Dacă sunt şi gustoase înseamnă că ai îndeplinit cu succes misiunea. Iar dacă le şi reuşeşti din prima, înseamnă ori că un cofetar ca tine nu s-a mai născut ori sunt uşor de realizat. La mine a fost vorba de a doua parte.

Cu desertul de care vă povestesc m-am întâlnit prima oară în deltă şi se numea...vulcănei de ciocolată. La Corsarul se numea tortino fondente. Oricum ai numi-o, lava de ciocolată nu poate fi decât gustoasă. M-am decis să fac şi eu ca să pot mânca pe săturate. Fiind prima oară m-am orientat spre cantităţi mici. Din ingredientele de mai jos, veţi avea cam 8-12 vulcănei. Depinde şi de mărimea formei.

duminică, 22 septembrie 2013

Mărețul Stejar


A fost odată ca niciodată, o nuntă ca-n povești. Nu din cauză că ar fi durat trei zile și trei nopți sau că am fi priponit purceii la proțap. Ci din cauză că ești personajul principal și toată lumea povestește. De bine sau de rău. Depinde de fiecare. Și ca orice poveste, în fiecare an încercăm să o facem cât mai interesantă. Iar la împlinirea a doar șase anișori de când verighetele nu au mai părăsit degele, cum putem sărbători mai frumos decât să umplem stomacul. Că de sex, fie vorba între noi, așa ca să nu audă nimeni, ne-am cam săturat. Hai că am dat cu romantismu-n bară!

marți, 2 iulie 2013

Yo-ho-ho, şi-o comoară culinară! - Part II


Nu ştiam când voi mai călca pragul Corsarului, mai ales că autobuzul de Oradea nu circulă pe traseul meu obişnuit. Dar soarta a fost darnică cu mine. Sau cu poftele mele. Cu ocazia unui weekend burlăcesc, nu puteam rata şi o mâncare de excepţie.

După o sesiune nebună de shopping, care s-a lăsat cu sânge din cauza unui fermoar de sliţ nefinisat, foamea a pus stăpânire pe noi. Am lăsat maşina să dormiteze în faţa blocului şi am închiriat un şofer. Vorba aceea din popor: nu amesteca condusul cu mâncatul. Nici nu a oprit bine taxiul în faţa restaurantului că eu deja ieşisem pe geamul pe jumătate deschis. Am sărit în braţele generoase ale lui Eugen şi Ciprian, implorându-i să mă înfieze sau măcar să mă închidă în bucătărie pentru vreo săptămână. Cu tot cu mâncare.

marți, 7 mai 2013

Prea artificial...prea ca la Mec


Şi am vazut-o şi pe asta. Să vină McDonalds la noi, românii, ca să ne servească mici şi senviş cu porc cunoscute ca și McMici și Sandviș cu Porc. La noi, aici pe plaiurile astea unde şi prinţul Charles se crede în Narnia, unde micul şi porcul e frate cu românul, să vii tu, ditamai lanţul de fast/junk food, ca să îmi arăţi mie cum se face micu'. Păi asta e ca şi cum s-ar duce o româncă în Tailanda să le înveţe pe amărâtele de acolo să facă un masaj. Nu contest că aici nu ar exista profesionalism. Doamnele care nu sunt de acord cu mine să lase un comment şi numărul de telefon de la salon.

joi, 7 martie 2013

Sangre del diablo



...sau sânje dă drac, mai pe românește. Dar mi s-a părut mai fancy să scriu titlul în spaniolă. E mai dramatic.

Dacă ar fi ca sângele de drac să aibă un anumit gust, atunci ăsta ar fi. Am găsit minunea asta de sos în lanțul de magazine Edeka din Germania. Iar eticheta cam spune totul - 100% Pain. La așa reclamă, așa client. M-am aruncat cu coșul direct în standul de sosuri. După ce făcusem slalom printre cinci cărucioare conduse de femei gravide şi bătrâni. Ce mi-a fost dat să văd acolo în materie de sosuri iuți întrecea și magazinele locale de la granița Mexicului. Dar ăl mai hot dintre toate îmi făcea cu ochiul. Pe de-o parte mă gândeam la icnete, patruzeci de minute de meditat pe tron, gemete, suspine și multă suferință. Pe de cealaltă parte, mă gândeam la un tranzit intestinal mai rapid, o transpirație sănătoasă și la un libidou ridicat. Că vorba aceea, mâncăm iute ca s-avem ce...rima cu toată chestia asta.

luni, 4 martie 2013

Hanul Pescarilor



Cred că toată lumea şi-a dat seama deja că am fost la Oradea. Şi cum nu am putut mânca doar într-un singur loc în cele două zile, m-am mai bucurat de un loc frumos.

Hanul Pescarilor din Oradea se remarcă prin multitudinea de gusturi pe care le poate satisface. Păi să vedem şi să le luăm pe rând. Dacă vrei să fii haiduc, cum am fost noi de exemplu, alegi hanul vechi. Blănuri, bănci de lemn, borcane imense de murături, orice ca să te simţi cât mai sălbatic cu putinţă. Dacă te simţi mai domnos, iaca atunci de pofteşte la sala de evenimente. În caz că simţi o sete năprasnică, trage o tură pe la crama de acolo. Nu am încercat daca au şi vinuri, dar bag de seamă că aşa o fi. Vara de o fi călduroasă, sari în piscină de te răcoreşte. E un fel de Jack of all Trades din punct de vedere al entertainment-ului.

duminică, 24 februarie 2013

Yo-ho-ho, şi-o comoară culinară!


...cam aşa cântau piraţii descriși în cartea Comoara din insulă (Treasure Island) de Robert Louis Stevenson. Doar că la ei suna diferit, fiindcă băutura era temelie - Yo-ho-ho, şi-o sticlă de rom! În carte se povesteşte despre aventurile unui grup de marinari şi ale unui grup de piraţi care încearcă să găsească o comoară. 

Eu am fost norocosul să găsesc o astfel de comoară culinară. De fapt, e impropriu spus că am găsit. Bunul meu prieten şi naş m-a ghidat spre restaurant. El înainte şi eu după. Localul cu pricina se află la Oradea şi poartă numele de Corsarul. Chiar venisem de pe drum, după o călătorie cu trenul şi după o perioada de răceală de cea mai fină calitate. Ce putea fi mai bun decât o masă copioasă. Zis și făcut.

luni, 28 ianuarie 2013

Bugar'D - muşchetarul culinar


Întunericul era tot mai copleşitor şi dura de ceva luni. Ochii i se obişnuiseră cu negrul de nepătruns şi stătea resemnat şi trist în singurătatea lui. Lumina soarelui era doar o amintire. La fel şi momentele în care era înconjurat de atâtea persoane, veselie şi bunăstare. Nu înţelegea de ce, dintr-o dată, toată lumea l-a părăsit. Era idolul lor, era zeul la care toţi se închinau. În fiecare seară erau în jurul lui, cântând, mâncând şi degustând beri. Era stropit cu apă când devenea prea încins şi lăsat în tihnă după ce ofrandele erau aranjate pe masă. Oare mai vin astfel de vremuri? Ce s-a întâmplat cu toţi acei oameni?

Cred că dacă gratarul meu ar avea un suflet, astfel de trăiri ar trece prin mintea lui metalico-lemnoasă. Îl cred şi eu. După ce o vară întreagă a fost iubit şi idolatrizat, acum stă cuminte sub o prelată. Dar e spre binele lui. Acuşi va fi dezvelit cu mare fast si stropit iar cu bere, grăsimea curgându-i printre dinţii metalici. Ce-i drept, îmi era şi mie dor de nişte mici clasici, fără prea multe fiţe. Doar cu muştar şi nişte cartofi prajiţi. De când iarna şi-a intrat în graţii, nu am mai făcut nici un grătar. Unde să te duci atunci decât într-un pub. Că doar nu o sa mă duc la teatru.

joi, 17 ianuarie 2013

Ca sa moara fibrobarili!

Îmi sticleau maţele de foame şi stomacul mormăia de parcă înghiţisem un urs şi încă nu murise de la sucul gastric. Se făcea de ora şase jumătate piem. În mod normal te îndrepţi acasă la un piept de raţă la cuptor sau la nişte paste cu gorgonzola. Apropos de gorgonzola, mă tot pregătesc să mă laud ce sos bun de gorgonzola am făcut dar încă nu-mi iese ce vreau. Nici prea prea nici foarte foarte. Să revin. Deci, în mod normal, după serviciu, te îndrepţi spre o masă liniştită. Cum aveam programare la o sesiune de masaj fără finalizare, nu aveam mari speranţe să îmbuc ceva în următoarele două ore.

În drum spre sesiunea de terapie musculară, o minunată idee se naşte în mintea jumătăţii mele. "Hai să ne oprim la magazinul ăla naturist *********** **********. Bună idee, mai ales că trebuia să îmi reîntregesc stocul de Permen, Laba Ursului şi Sprânceana Crocodilului. Ca să nu uit de ceaiul din celulă de libelulă, bun la orice.

joi, 10 ianuarie 2013

Berarul şi curtea lui


Berarul este de obicei un om foarte norocos. Deduc acest lucru din faptul că pe lângă că are o meserie îndrăgită de multă lume, nici nu are probleme în dragoste din cauza siluetei. Realitatea şi pozele o reflectă. Nu am văzut niciodată un berar singuratic şi trist. Tot timpul este înconjurat de nuri durdulii şi multe zâmbete. Nu le pasă de burtă sau guşă. E însuşi Berarul. Omul care aduce în vieţile noastre atâta fericire, obezitate şi probleme cu ficatul. Să nu mai zicem de balonări şi alte probleme gastrice. Şi e atât de îndrăgit încât i se face chiar şi curte. Este drept că nu ştiu genul persoanei care i-a făcut curte dar în imaginaţia mea este o blondă cu cosiţe drepte şi bogate. Cosiţele. De la regula nescrisă a berarului singuratic există şi excepţii. De exemplu celebrele mănăstiri de călugări unde se face o bere extraordinară. Păi ce să facă şi ei. Că doar nu o să cultive măceşe şi să crească gărgăriţe.

În Timişoara avem vreo două curţi ale berarilor. Una se află în zona centrală a oraşului iar cealaltă este un fel de rebrand al fostei Fabrici de Bere. V-am mai povestit eu într-un articol cum am fost trist şi dezamăgit de Fabrica de Bere pe care o cunosc de când băteam străzile cartierului Fabric. Unde se poate începe prima beţie decât la Fabrica de Bere?! Din păcate, calitatea servirii şi a bucatelor a avut de suferit cu trecerea timpului şi nu am mai trecut pe acolo.

duminică, 6 ianuarie 2013

Nenea...vă plac peștele?


Nu știu unii cum sunt, dar eu cum aud de sushi intru în trepidații. Dar în trepidații de plăcere. Nu contează ora, locul și starea stomacului. Mă pot obișnui cu sushi la orice oră și în orice stare aș fi. Cred că aș putea îngurgita cantități nelimitate. Sau cel puțin așa credeam. De data asta mi-am găsit nașul.

Nașul ăsta culinar se numește Asaka Running Sushi și trebuie să bateți ceva drum până la el fiindcă este taman în Munchen. Mai exact pe Amalienstraße 39. Running sushi nu înseamnă că trebuie să fugi literalmente după pește, să-l tranșezi și să-l bagi într-o algă sau cine știe ce ierburi. Dacă era așa, eu nu mai apucam să mănănc sushi. De fapt, v-am mai povestit de prima mea experiență de îndemânare culinară unde a trebuit să combin dexteritatea mânuirii bețișoarelor cu coordonarea gurii de a prinde în ultimul moment bucata care aluneca vertiginos dintre bețe.