duminică, 24 februarie 2013

Yo-ho-ho, şi-o comoară culinară!


...cam aşa cântau piraţii descriși în cartea Comoara din insulă (Treasure Island) de Robert Louis Stevenson. Doar că la ei suna diferit, fiindcă băutura era temelie - Yo-ho-ho, şi-o sticlă de rom! În carte se povesteşte despre aventurile unui grup de marinari şi ale unui grup de piraţi care încearcă să găsească o comoară. 

Eu am fost norocosul să găsesc o astfel de comoară culinară. De fapt, e impropriu spus că am găsit. Bunul meu prieten şi naş m-a ghidat spre restaurant. El înainte şi eu după. Localul cu pricina se află la Oradea şi poartă numele de Corsarul. Chiar venisem de pe drum, după o călătorie cu trenul şi după o perioada de răceală de cea mai fină calitate. Ce putea fi mai bun decât o masă copioasă. Zis și făcut.


Cum am călcat pragul restaurantului, am fost întâmpinaţi de o faţă prietenoasă care ne-a condus spre o masă liberă. Îl cheamă Ciprian şi e şeful de sală. Şi încă unul adevărat. Ştie cum să te facă să te simţi confortabil şi de-al casei. Ceea ce e foarte important în momentul în care ajungi într-un local.

Fiindcă şi eu şi naşul suntem nişte carnivori de clasă, nimic nu ar putea înlocui o carne de vită. Drept urmare, o tagliata de vită cu rucola şi pecorino (brânză de oaie tare, maturată cel puţin  7-8 luni) şi un pfefferseak urmau să sosească cu următorul transport.  Între timp, ne-am întreţinut cu un vin rosé. Şi cu Ciprian, care ne-a îndulcit aşteptarea bucatelor. Uitasem să zic că am mai  comandat ca şi garnitură nişte păstăi de fasole verde cu usturoi. Pe care nu le voi uita niciodată şi despre care vorbesc şi în somn. Atât de fragede și de dulci nu mai mâncasem niciodată. De friptură, cum se zice în popor, numai de bine. De la prezentare, textură, gust şi miros, doar calificative superioare. Friptura am cerut-o să fie medium. Încă nu am ajuns atât de nobil să pot să savurez carnea de vită în sânge. Sau poate că nu am afinităţi de vampir descoperite încă, deşi mă uit la Vampire Diaries şi la Twilight. La desert, nu ne-am putut abţine şi am comandat tortino fondente care este un fel de chocolate lava. Incredibil de aromat, cu un gust puternic de ciocolată, a încheiat o masă copioasă. Până să vină desertul, am apucat să îl cunosc pe Eugen, proprietarul şi totodată chef-ul de la Corsarul. Un om care a înţeles cum se face un business, cât de importanţi sunt clienţii şi oamenii cu care lucrează şi cât de mult contează calitatea şi prospeţimea preparatelor. 

A doua zi am făcut aceeaşi mişcare dar de data aceasta însoţiţi de doamnele noastre. Ciprian, diplomat ca întotdeauna, după ce a luat comanda doamnelor, s-a îndreptat spre noi "Şi domnii? Ca de obicei...limonadă?" Maxim de spiritual. De data asta am ales paste mare e monti (surf & turf), mai o porţie de tagliate de vită și calamar el clasico (cu sos iute). Cred că mai mâncasem calamar de vreo trei ori până acum. Nu mănânc des fiindcă de câte ori l-am încercat era ca și elasticul de la haine. Dar acum, am trăit să gust ceva cu adevărat senzațional. Iar sosul iute a scos toată urma de răceală din mine. Am fost norocos să gust din toate bucatele și zic cu mâna pe inimă că nu mă așteptam la atâta delicatețe și finețe în prepararea lor.

De când am aşternut primele cuvinte pe blog, mi-am dorit să găsesc acel local despre care nu voi putea scrie nimic de rău. Acea părticică de rai, cum am scris şi în descrierea blogului. Unde eşti tratat cu respect, unde te simţi la fel de confortabil ca şi în sufrageria ta, unde poţi uita de problemele din ziua aceea, unde ştii că orice ai comanda va fi excepţional. Unde totul îţi va încânta papilele gustative. Şi acel prim loc pe care l-am găsit este Restaurantul Corsarul.









One of the very nicest things about life is the way we must regularly stop whatever it is we are doing and devote our attention to eating.
Luciano Pavarotti and William Wright, Pavarotti, My Own Story

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu