La Oxford, birjar!

Îmi plac plimbările de la un restaurant la altul. Mai ales dacă le găseşti închise. Mai ales dacă îţi este foame. Mai ales că atunci nu mai gândeşti logic. Ochii sunt împăienjăniţi, stomacul tare ca piatra şi inima mai să te lase.

Iniţial am plecat cu ideea de a poposi la restaurantul Cactus. Ghinion. Poarta localului sprijinea senină semnul de "Rezervat". Nu e problemă, oamenii au clienţi. Asta înseamnă bani. Adică plătim taxe şi uite aşa prospera şi ţara. Cu oftatul cât Casa Poporului, ne-am strecurat pe străduţe să ajungem la un alt restaurant, La Cucharacha. După nume, pare ceva irlandez. Când ajungem, surpriza mai mare decât la Cactus. Orarul este între orele 18-24. Şi eu care credeam că este plaja de vârstă pentru intrare. Deci se poartă şi la noi. Restaurante unde doar între anumite ore vii şi pleci. Să nu stai ca neamu' prost până spre dimineaţă sau să vii cu noaptea-n cap. Ziua se anunţa un eşec, dar mi-am adus aminte de pub-ul Oxford din Timişoara. Eram salvaţi.
 Combinaţia între numele Oxford şi un pub îmi aduce aminte de un joc numit Bully. Mi se părea atmosfera perfectă pentru o scenă din joc. Dar e doar vina imaginaţiei mele. Obişnuitul mobilier din lemn masiv, închis la culoare, numai bun de încercat pe spinările oponenţilor, te întâmpină de la pragul localului. Şi nu numai el te întâmpină. Cele două Oxford-styled chelneriţo-scolăriţe trec ca vântul cu farfuriile în mână pe lângă noi. La naiba, fetelor! O sa avem orgasme culinare aici. Mă gândesc cum ar fi să participi la un battle între berăresele de la Oktober Fest şi chelneriţele de aici. Rămân cu gândul ăsta până adorm. Dacă visez ceva, oricum nu va zic că citeşte şi jumătatea mea rândurile scrise de mine.

Ne-am aşezat pe terasă fiindcă ziua era una toridă. Cu meniurile în faţă, ne venea să ne ridicăm un pic să mergem la o şaorma. Preţurile depăşeau bine suma de 25 de lei pentru un fel de mâncare. Dar atmosfera face toţi banii. Prin atmosferă se înţeleg chelneriţele. Am optat pentru meniul zilei, o salată grecească, o salată de pui cu cuscus, omletă cu ciuperci şi inele de ceapă şi o quesadilla de pui. Meniul zilei consta dintr-o supă de pui cu tăiţei, o friptură de porc în sos de bere şi cu garnitură de cartofi. Supa era bună într-un mod ciudat. Simţeam că e iz de pungă dar ceva îmi zicea că e ceva şi de casă în ea. Mai natural. Poate sarea. Oricum era bună. Sau poate eram eu într-o stare de acceptare totală. Friptura a fost foarte bună. Carnea moale de se topea în gură. Sosul de bere putea să aibă un gust mai pregnant. Poate din cauză că au băgat un deţ de bere şi nu o halbă în oala de sos. De mâncarea mexicană nu zic nimic fiindcă m-am săturat să tot comentez pe bucătăria fusion mexicano-română. Dar măcar să respectăm ingredientele care fac deliciul unui astfel de fel de mâncare. Mixtura din interior ar fi trebuit legată de un cheddar cheese sau măcar de un amărât de caşcaval topit. Trecând peste toate aceste mici inconveniente, te poţi simţi bine la Oxford. Mâncare bună, prezentarea ei chiar întrecând mâncarea în sine, ospătăriţe de excepţie (pe care le-am nimerit atunci!), atmosferă de bun gust. Mai fac o vizită seara ca să pot strecura şi nişte beri printre rânduri.

Pull up a chair. Take a taste. Come join us. Life is so endlessly delicious. 

Ruth Reichl

P.S. La cererea telespectatorilor am inclus şi o poză cu limonada...;)