Valea de la Valery...

...şi când zic asta...fugiţi! Pensiunea Valery mi-a lăsat un gust amar de fiecare dată când mâncam la ei. Acum vorbesc de Valery I de pe strada Lidia din Timişoara. Mai există şi Valery II şi III. Fiindca sunt multe, ca orice lucru prost.

Au înjumătăţit porţiile de mâncare iar preţul stă la fel de mândru de nemişcat pe meniuri. Trebuie să fii norocos să dai de un/o chelner/iţă decent/ă. Majoritatea sunt acrii/acre ca limonada care ţi-o aduc pe masă. Dar nu la fel de sănătoşi! Poate galbeni.

Timpii de aşteptare fac ca până şi un budist să-şi piardă răbdarea şi concentrarea şi să leşine din cauza glicemiei scăzute. Şi nu din cauză că ai avut tupeul să comanzi mama specialităţii culinare, ci doar că au personal cu polonicu în aer. Ca să uiţi să faci o porţie de cartofi prăjiţi, mi se pare mai mult decât nesimţire. Ce facem la bucătărie, încingem o şeptică pe chiftele sau băgăm la tigaie pentru client?



Încercasem o salată bulgărească, de o micime care mi-a strâns stomacul de nervi, cu un dressing apos în care pluteau mai apoi brânza, roşiile, ardeii şi şunca. Dressingul pentru salate se face mai gros, fiindcă toate ingredientele tind să lase o zamă, fiindcă salata nu e schnitzel. Partea cea mai deosebită a fost când, cerându-i oliviera ospătăriţei pentru a extrage piperul din ea, mi-a spus, zâmbind ironic: "Dar v-am adus un dressing...ah, l-aţi pus deja". Adică mai pe traducerea tuturor: "Băi puştiulică, băi prostulică, toarnă si tu dressingu', nu amesteca ulei şi oţet în salată". Bine, dragă purtătoare de şorţ alb pătat de grăsimea de sub unghii, chiar ştiam că e dressing şi nu laptele pentru cafea. Şi aveam nevoie doar de nişte piper să mai dau gust mâncării.

Mă întreb, este atât de greu să fii amabil cu clienţii? Este atât de greu să nu te faci remarcat prin prostia ta? De ce străinii ştiu să fie amabili şi zâmbitori când le calci în localuri? Fiindcă fără noi, nu au clienţi. Nici noi fără ei nu avem un papa bun. Dar avem opţiuni! Şi mergem altundeva. Ei nu au, fiindcă dacă dăm vestea din gura-n gură, ei nu mai au clienţi. O să aştepte să moară o generaţia, să se nască alta, care să nu ştie de localul lor urât.

După cum bine a zis Ion Creangă: "Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj."