Hanul Pescarilor

Cred că toată lumea şi-a dat seama deja că am fost la Oradea. Şi cum nu am putut mânca doar într-un singur loc în cele două zile, m-am mai bucurat de un loc frumos.

Hanul Pescarilor din Oradea se remarcă prin multitudinea de gusturi pe care le poate satisface. Păi să vedem şi să le luăm pe rând. Dacă vrei să fii haiduc, cum am fost noi de exemplu, alegi hanul vechi. Blănuri, bănci de lemn, borcane imense de murături, orice ca să te simţi cât mai sălbatic cu putinţă. Dacă te simţi mai domnos, iaca atunci de pofteşte la sala de evenimente. În caz că simţi o sete năprasnică, trage o tură pe la crama de acolo. Nu am încercat daca au şi vinuri, dar bag de seamă că aşa o fi. Vara de o fi călduroasă, sari în piscină de te răcoreşte. E un fel de Jack of all Trades din punct de vedere al entertainment-ului.


Cum spuneam, noi am luat masa în hanul vechi. Blănuri de la sesiunile de epilat ale multor animale zăceau pe băncile din lemn lăcuit iar borcane imense de murături păzeau intrarea în restaurant. Ce-i drept, nici ai mei nu se joacă când pun murături, de ai nevoie de doi membri ai familiei să ridici un borcan şi îţi intră mâna până la cot când cauţi după o ceapă murată. Dar în astea mai un pic şi intram de tot. Chiar dacă nu sunt un mare fan al muzicii populare, melodiile care se auzeau în surdină mergeau perfect cu atmosfera de acolo.

După ce ne-am aşezat la masă, înainte să ne gândim la mâncare, trebuia să avem grijă şi de ficatul nostru. Am comandat două ţuici de-ale casei. Nu am fost dezamăgiţi deloc. Primele două lucruri pe care le-am remarcat au fost culoarea şi modul de servire. Ţuica era de o culoare arămie, care îmi şoptea că ar fi ţinută în butoaie de stejar şi era servită în pahare ţinute la frigider. Nici mierea nu a alunecat vreodata atât de bine pe gâturile noastre fine. Cât despre mâncare, iar pot spune doar de bine. Am luat ca aperitiv nişte jumări de peşte şi inele de ceapă prăjite. Mi-am adus aminte de concediul de la Sulina când am mâncat jumările. Combinate cu ţuica rece, au reuşit să ne dea o stare de comfort mai rar întâlnită. Cât să ne pregătească pentru ce a urmat. Un gulaş picant cu mămăligă, ciolan cu varză călită şi friptură de porc acoperită de ciuperci la grătar şi creier, servită cu cartofi natur. Toate prezentate pe nişte platouri de lemn care au sporit autenticitatea atmosferei. Şi toate stropite cu vin alb demisec. La butelcuţă. Ce mă deranjează mai nou prin unele localuri şi am observat şi aici este omniprezenţa lămâii în cazul decorării farfuriei. Nu prea dă bine la gulaş. La peşte este chiar recomandat. Dar să nu exagerăm. La final, la cât de ghiftuiţi am fost, nu îndrăzneam să ne uităm peste partea cu deserturi. Dar suntem nişte învingători, ce naiba! Pe jumătate. Am comandat o clătită umplută cu...surpriză. Aşa ne-a spus chelnerul. Am aşteptat cu sufletul la gură venirea pe lume a clătitei şi nu degeaba. Clătita avea umplutura similară cu cea de plăcintă de mere dar era inundată jumătate în sos de ciocolată şi jumătate în sos de caramel. Iar deasupra era presărată cu nucă. O multitudine de simţuri prin cavitatea bucală.

Spre ruşinea noastră, chiar dacă am îmbucat la un han al pescarilor, nu ne-am îndreptat spre peşte. Mai ales că ai voie să şi pescuieşti. Poate o fi fost vremea de vină. Aş vrea să am mai multe stomacuri să vă pot povesti de mai multe feluri de mâncare. Din păcate, rămâne pe data viitoare. Cel mai bine e să mergeţi voi şi să scrieţi impresii la comentarii. În cazul în care vreţi să vedeţi ce vă aşteaptă, iaca şi meniul aici.

 We all eat, and it would be a sad waste of opportunity to eat badly.

 Anna Thomas